martedì 3 maggio 2011

Izvorul Potopului Biblic

O naraţiune diluviană apare in ultimele secole ale brahmanismului (VII-VI in. Chr.), in aşa-numita Sâtapatha Brahmană :“Iată că lui Manu i se aduse apă pentru spălarea de dimineaţă…pe cand se spăla, un peşte ii ajunse in mană. Peştele ii spuse: -Creşte-mă, eu te voi mantui. - De ce mă vei mantui tu? - Va veni intr-o zi apă mare care va mătura toate fiinţele; de această apă te voi mantui. - Dar cum să te cresc? - Cat timp suntem mărunţi, spuse peştele, nu prea avem norocul să trăim, pentru că peştii se mănancă intre ei. Hrăneşte-mă mai intai intr-un vas; cand voi fi devenit prea mare pentru acest vas, vei face o groapă şi mă vei creşte; cand voi fi ajuns prea mare pentru groapă, mă vei duce in mare; voi fi atunci la adăpostul tuturor primejdiilor. (Căci era unul din acei peşti care ajung adevăraţi monştri in tinereţe). Aşadar, in cutare an, va veni şuvoiul de apă; tu vei fauri o cobabie şi mă vei chema: o dată venită apa, tu te vei sui in corabie şi eu te voi scoate de acolo".Versiunea diluviana din Bhagavata-Purăţia e mult mai specifica. Către sfarşitul primei zile a lui Brahma (aşa-numita Kalpa, care cuprinde, după credinţa indiană, 4.32O.OOO.OOO ani solari), insuşi Brahma era adormit. Demonul Hayagriva profită de ocazie şi fură sfintele Vede ieşite din gura Marelui Zeu. Vişnu observă aceasta şi, ca sa-1 poată urmări, se preface in peşte; dar cade in mainile lui Rishi-Satyavrata, care se comportă faţă de el intocmai ca şi Mânu in Sâtapatha Brahmana. Urmează potopul, in care timp Satyavrata e mantuit intr-o corabie. Aceasta era legată de cornul peştelui (Vişnu), printr-un şarpe numit Ananta.In tot timpul potopului - care ţine o noapte de a lui Brahma -Vişnu iniţiază pe Satyavrata in misterele sufletului universal. Cand se deşteaptă Brahma, Vişnu ii inapoiază Vedele, apoi ucide pe Hayagriva, prinţul demonilor (după Daadson).Ipoteza unei influenţe semite asupra legendelor diluviene indiene pare indreptăţită prin faptele cercetate si prezentate pană acum.
l.in Vede, cel mai vechi monument al literaturii indiene, nu se pomeneşte nimic de potop.
2. Vişnu, care scapă pe om sub chipul unui peşte, se aseamănă prea mult cu zeul chaldeean Ea (Enkidu), al cărui simbol e un peşte. in treacăt, aminteam că şi simbolul creştin primitiv, un peşte cu o ancoră (la origine e o corabie, corabia lui Manu) e o moştenire indiană sau chaldeeană.
3.Şi in legenda chaldeeană, ca şi in cea indiană e scăpat omul prin intervenţia unui protector divin şi scapă cu el animale, plante şi cărţile sfinte.
4.Sacrificiile de mulţumire urmează in ambele legende-curcubeul şi pasarile care se reintorc la corabie.
5.in Hari-Purana, fraza ultimă se aseamănă cu pasajul din Geneză
6.in toată această carte (Hari-Purana) se observă o influenţă chaldeeană sau biblică.
Se poate afirma că atat Sâtapatha-Brăhmana, cat şi celelalte versiuni - mai cu deosebire Hari-Purana - au fost influentate in dezvoltarea lor de elemente semitice. Aceasta nu dovedeşte insă că n-au existat in India tradiţii autohtone diluviene.
Imaginea diluviana universala isi trage izvorul din perioada sumeriană, s-a transmis apoi la chaldeeni şi evrei şi a influenţat pe indieni. Majoritatea legendelor diluviene din cele cinci continente sunt autohtone. Sub forma in care le avem astăzi, insă, cateva-din ele nu mai păstrează puritatea originară, ci au fost influenţate de un izvor semit: cel biblic. Versiunile scrise pe care le cunoaştem, pun in valoare influentele semite: atat prin legenda biblică a lui Noe, cat şi prin mitul chaldeean al lui Ut-Napiştim şi al zeului Ea.
Această influenţă s-ar fi petrecut astfel:
Sumerienii au imprumutat tradiţia diluviului cuceritorilor lor semiţi, care se cunosc cu numele de accadieni. Cand aceştia i-au asimilat complet, dand naştere poporului chaldeean, şi cand cetatea Babilon a caştigat totala preponderenţă, legendele luate de la sumerieni nu s-au pierdut, ci au contribuit in bună parte la alcătuirea religiei chaldeene. Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică. Este cea mai veche scriere literară a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. aparținând culturii sumero-babiloniene. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive și povestește faptele eroice ale legendarului rege al cetății Uruk. Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar Ghilgameș și Enkidu au devenit intr-un tarziu prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au adus faima peste mări și țări. Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat divinitățile. Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însa acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună ucigându-i prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod exceptional, unui singur om, înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu în Biblie în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși. Cand Ghilgameş il intrebă care-i cauza vieţii sale veşnice, Ut- Napiştim ii răspunse povestind potopul. Cu toate că, in versiunea actuală a epopeii, această povestire işi are rostul ei, orientaliştii cred că la origine, ea era independentă de istorisirea vitejiilor lui Ghilgameş. Lucrul acesta nu e de mirare, cand cunoaştem cate elemente disparate au fost topite la un loc, pană să alcătuiască actuala epopee a lui Ghilgameş; şi, mai ales, de cand s-au descoperit versiunile sumeriene ale potopului, care n-au nici o legătură cu povestea lui Ghilgameş. Iată cele ce se povestesc lui Ghilgames de catre Ut-Napiştim, eroul cel nemuritor- poveste despre care se crede ca este adevaratul izvor al Potopului Biblic. “Sfatul zeilor hotărase să faca sa piara cetatea Şurippak, impreună cu tot neamul omenesc şi toate vieţuitoarele pămantului. Ea (sau Enkidu) nu putea călca făgăduinţa dată celorlalţi zei că nu va impărtăşi taina nici unui muritor şi, de aceea, mărturisi toate hotărarile unei trestii, indărătul căreia avusese grijă să cheme mai dinainte pe Ut-Napiştim. -Om din Şurippak, fiu al lui Ubara-Tutu, croieşte o casă, fă o corabie, lasă la o parte bogăţia, caută viaţa, dispreţuieşte bogăţia, mantuie viaţa, ia in corabie tot felul de seminţe de viaţă. Corabia ce trebuie să faci... dimensiunile ei să fie exact măsurate; trebuie să corespundă intre ele lungimea şi lăţimea... apă de băut, fă-i acoperiş-. Ea il mai sfătui să spună celorlalţi locuitori că părăseşte cetatea pentru că e urat de zeul Entil. Cinci zile plănui Ut-Napiştim şi apoi se apucă de lucru. Corabia era inaltă de 120 de coţi, avea şase etaje, fiecare cu cate nouă incăperi. Puse calţi intre scanduri şi apoi unse cu asfalt şi cu catran. Iar după ce a dat un ospăţ şi jertfe zeilor pentru bunul sfarşit al corăbiei, Ut-Napiştim incepu să şi-o populeze. -Luai in corabie toată familia şi neamul meu, animalele campului, fiarele campului...- Şase zile şi şase nopţi bătu potopul, iar in a şaptea zi ploaia incetă şi marea se linişti. Viaţa pierise pe pămant, iar Ut-Napiştim ingenunche şi mulţumi plangand zeilor de indurarea lor. După 12 zile un ostrov apăru, iar corabia se opri pe muntele Nisir. Ut-Napiştim aşteptă aici 7 zile: Cand veni a şaptea zi, lăsai afară o porumbiţă, ii dădui drumul: porumbiţa zbură şi veni inapoi. Lăsai afară o randunică, ii dădui drumul; randunica zbură şi veni inapoi; pentru că nu găsea unde să stea, se intoarse inapoi. Lăsai afară un corb, ii dădui drumul: corbul zbură, văzu că apa scade, găsi de mancare, racai, croncăni, nu se mai intoarse. Atunci lăsai afară tot ce era in corabie, către cele patru vanturi şi adusei jertfă de stropire pe varful muntelui. Şapte şi incă o dată şapte vase de... pusei, sub ele impraştiai trestie, lemn de cedru şi mirt. Ea intră in corabie, aduse pe Ut-Napiştim şi soţia sa, ii făcu să ingenunche, le atinse fruntea şi ii binecuvanta: "Mai inainte a fost Ut-Napiştim numai om, acum să fie Ut-Napiştim şi soţia sa asemenea nouă, zeilor. Să locuiască Ut-Napiştim departe, la revărsarea raurilor". Şi astfel ajunge Ut-Napiştim nemuritor şi vieţui in depărtare, la gura raurilor.” Asemănările cu potopul biblic sunt izbitoare şi ele conform datarii pot fi luate in consideratii a alcatui pe drept adevaratul izvor al imaginii diluviene traditionale.

Nessun commento:

Posta un commento