venerdì 30 marzo 2012

Cateva exercitii de respiratie



Respiratia constituie ea insasi o practica yoga, in cadrul pranayamei existand sute de variante ale practicarii ei. Practicarea celor trei exercitii de respiratii se face pe stomacul gol pentru a evita ameteala si crampele si a permitei energiei sa circule cat mai liber prin sistemul nostru.

Respiratia normala

Asezati-va intr-o postura confortabila, cu picioarele incrucisate sau asezat pe un scaun cu spatar drept. Tineti spatele drept, cat mai intins posibil si cat mai vertical. Relaxati-va umerii si pieptul. Puneti o mana pe abdomen asa incat sa puteti simti ce se petrece in timpul exercitiului. Dupa ce va veti obisnui cu aceasta metoda de a respira, nu va mai fi necesara tinerea mainii pe abdomen. Respirati usor pe nas, lasand abdomenul sa se umfle si sa se dilate in voie. Expirati pe nas sau pe gura; relaxati burta. In timpul acestui exercitiu, pieptul nu trebuie sa se miste catusi de putin. Aceasta respiratie seamana cu umplerea unui balon; pe masura ce inspirati pe nas, abdomenul se dilata. Cand expirati pe nas sau pe gura, abdomenul se dezumfla. Asa simpla cum pare, practicarea respiratiei este foarte importanta, asa ca repetati acest exercitiu continuu. Efectuati respiratii usoare, linistite, timp de doua minute, dilatand abdomenul la inspiratia pe nas si lasandu-l sa se dezumfle in timp ce expirati usor pe nas sau pe gura.Acest tip de respiratie trbuie continuat toata ziua. Practicand mai mult timp aceasta respiatie, veti observa ca pana acum ati respirat altfel, sugand abdomenul la inspiratie. Retineti ca este foarte important sa inspirati pe nas ori de cate ori este posibil. Inspiratia pe gura ocoleste mecanismul reglator al respiratiei si poate produce ameteala, nervozitate si alte probleme fiziologice si emotionale.

Respiratia profunda si prelungita

Este la fel ca respiratia normala, numai ca este mai profunda. Pentru a exersa acest tip de respiratie, asezati-va intr-o pozitie confortabila si puneti o palma pe abdomen si cealalata pe mijlocul pieptului. Asezarea mainilor se face pnetru a sesiza procesul respiratiei; ea nu va mai face parte din exercitiu dupa ce va obisnuiti. Pe masura ce inspirati, trageti aerul pe nas, umpleti abdomenul ca si la respiratia normala, numai ca de data aceasta inspiratia continua pana cand plamanii se umplu complet (pana sus) si cosul pieptului se extinde. Apoi expirati incet, pe nas sau pe gura. Este foarte important sa va perfectionati acest tip de respiratie pana cand veti ajunge sa o faceti corect si cu usurinta. Exersati aceasta respiratie cateva minute pe zi, pana cand devine comoda si automata. De fiecare data cand simtiti ca trebuie sa reduceti stresul (nu si dupa ce ati mancat foarte mult), asezati-va confortabil si respirati  profund si incet, tragand aerul cat mai in interior si apoi lasandu-l sa iasa incet si treptat. Aceasta respiratie va ia cu mana orice stare de incordare si va veti simti relaxat, calm si plin de rigoare.

Respiratia interimara

Acest fel de respiratie se face numai de doua ori, dupa fiecare din cele cinci exercitii tibetane pe care le voi prezenta ulterior. Merita sa pierdeti cateva minute ca sa o practicati, deoarece constituie o parte importanta din programul acestor exercitii.

Stati drept, cu picioarele lipite si cu mainile pe solduri. Inspirati adanc, profund, incet, tragand aerul pe nas. Expirati pe gura cu buzele rotunjite, ca atunci cand pronuntati litera “O”.

Exercitii de yoga tibetana -Christopher S. Kilham

domenica 25 marzo 2012

Soarele- simbol al iubirii pure

Lucrurile spirituale nu pot proveni din nimic altceva decât din iubire, nici iubirea din altă sursă decât din Dumnezeu, care este iubirea însăşi. În consecinţă, soarele lumii spirituale, de la care izvorăsc toate lucrurile spirituale precum dintr-o fântână, este iubire pură provenind de la Dumnezeu, care este în mijlocul acestuia. Acest soare nu este Dumnezeu, dar provine de la Dumnezeu: este cea mai apropiată sferă din jurul Său, deci o emanaţie a puterii lui Dumnezeu. Cu ajutorul acestui soare, Dumnezeu a creat universul; prin care se înţelege unitatea tuturor lumilor considerate ca un întreg, şi care sunt atât de numeroase precum stelele de pe bolta cerească. Creaţia a fost înfăptuită cu ajutorul acelui soare, care este iubire pură, deci de către Dumnezeu, deoarece iubirea este chiar Fiinţa vieţii şi înţelepciunea. Manifestarea vieţii de acolo şi deci, toate lucrurile au fost create din iubire cu ajutorul înţelepciunii. Acesta este de fapt şi înţelesul cuvintelor din Evanghelia după Ioan: „Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El: şi lumea a fost făcută prin El” (Ioan 1:1, 3, 10). Aici Cuvântul reprezintă Adevărul Divin, precum şi înţelepciunea Divină şi de aceea, aici Cuvântul este numit „lumina care iluminează pe oricare om”, aşa cum înţelepciunea Divină o face cu ajutorul Adevărului Divin. Universul este o creaţie coerentă, înfăptuită din iubire, cu ajutorul cunoaşterii şi veţi înţelege aceasta, dacă sunteţi capabili să vedeţi conexiunea lucrurilor în ordine, de la primele până la ultimele principii. Aşa cum Dumnezeu este Unul, aşa şi soarele spiritual este unul. Lucrurile spirituale nu pot oferi indicii exacte despre expansiunea spaţiului, deoarece acestea derivă din el. Esenţa şi existenţa, care sunt fără spaţiu, se află peste tot în toate spaţiile fără a ocupa un spaţiu propriu-zis; astfel Iubirea Divină este pretutindeni de la începuturile universului şi până la marginile acestuia. Raţiunea vede prea puţin faptul că Divinul umple totul, iar o asemenea umplere menţine totul în starea în care a fost creat iniţial. Doar atunci când este pătrunsă de natura iubirii aşa cum este aceasta în sine, raţiunea înţelege misterele creaţiei. Este bine ştiut faptul că în lume şi în limbajul obişnuit al preoţilor, Iubirea Divină este exprimată prin foc. Atunci când rugăciunea se face către focul divin, poate umple inima şi aprinde dorinţele sfinte de a-L venera pe Dumnezeu din cauză că focul corespunde iubirii, aşadar o reprezintă. Astfel a apărut Dumnezeu în faţa lui Moise, ca un foc într-o tufă, şi în acelaşi fel a apărut în faţa fiilor lui Israel pe muntele Sinai. Şi astfel Dumnezeu a poruncit ca focul de pe altar să ardă în mod continuu, pentru ca luminile în sfeşnicele din tabernacul să fie aprinse în fiecare seară. Aceste porunci au fost date pentru că focul semnifică iubirea. Căldura unui asemenea foc este doar efectul iubirii. Astfel, omul este aprins, se înfierbântă şi îl cuprind flăcările, iar iubirea lui este consumată în stăruinţă sau în flacăra mâniei. Căldura sângelui sau căldura vitală a oamenilor şi a animalelor în general, provine tot din iubire, şi se constituie atunci în însăşi viaţa lor. Nici măcar focul infernului nu este altceva decât iubire, dar o iubire opusă iubirii cereşti. Astfel, aşa cum s-a afirmat mai sus, Iubirea Divină le apare îngerilor precum un soare în lumea lor, la fel de puternic ca şi soarele nostru, îngerii se bucură de această căldură în funcţie de modul lor de a percepe iubirea ce provine de la Dumnezeu prin intermediul soarelui. E. Swedenborg

lunedì 19 marzo 2012

Simbolismul „vremurilor din urma” in viziunea lui E. Swedenborg



Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.” (Matei ).

Prin soarele ce se va întuneca este semnificat Dumnezeu ca dragoste; prin lună, Dumnezeu ca şi credinţă; prin stele, cunoaşterea binelui şi a adevărului sau a credinţei şi a dragostei; prin semnul Fiului Omului pe cer, manifestarea Adevărului Divin; prin seminţiile pământului ce se vor jeli, toate lucrurile legate de adevăr şi bine sau de credinţă şi dragoste; prin venirea lui Dumnezeu în norii cerului cu putere şi slavă, Prezenţa Lui în Cuvânt şi revelaţie; prin nori, sensul literei Cuvântului; prin slavă, sensul intern al Cuvântului; pe când îngerii cu trâmbiţe răsunătoare semnifică cerul ca sursă a Adevărului Divin. Este deci evident, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu arată că, la sfârşitul bisericii, când nu mai e dragoste şi deci nici credinţă, Dumnezeu va dezvălui sensul intern al Cuvântului şi va revela misterele cerului. Se spune, cum El însuşi a dat învăţătură, că El e una cu Tatăl; că Tatăl este în El iar El este în Tatăl; că oricine Îl vedea pe El Îl vedea pe Tatăl; şi că tot ce este sfânt se naşte din El (Ioan 10: 30, 38; 14: 10, 11; 16: 13, 15). A stăpâni cerul şi pământul înseamnă a primi de la El întreg binele ce aparţine dragostei şi întreg adevărul ce aparţine credinţei, şi astfel, întreaga inteligenţă, întreaga înţelepciune şi întreaga fericire; într-un cuvânt, viaţa eterna. Dumnezeu a dat această învăţătură şi când a spus: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3: 36). Apoi: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11: 25, 26). Şi iar: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14: 6).

Am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră. (Apoc. 21:1) Printr-un „cer nou şi un pământ nou” şi prin dispariţia cerului şi a pământului dintâi nu se înţelege cerul vizibil şi pământul pe care locuim, ci un cer angelic şi o biserică. Acum, deoarece oamenii au privit lucrurile dintr-o perspectivă materială şi nu spirituală, prin „cerul şi pământul” care sunt menţionate aici şi în alte părţi, ei nu au înţeles altceva decât cerul şi pământul care există în lumea naturală. De aceea, toţi se aşteaptă la dispariţia şi distrugerea acestora şi de asemenea la crearea altora noi. Faptul că prin „noul pământ” se înţelege o Nouă Biserică pe pământ, nu s-a ştiut până acum, pentru că toată lumea prin „pământul” din Cuvânt a înţeles pământ, când el înseamnă de fapt biserică; în sens material, pământul este pământ, dar în sens spiritual el este biserică, pentru că cei care se află în sensul spiritual, adică cei ce sunt spirituali, precum îngerii, atunci când se vorbeşte despre „pământ” în Cuvânt, nu înţeleg pământul însuşi, ci poporul care se află aici şi felul în care el adoră Divinitatea; aşadar prin „pământ” se înţelege biserica. “Căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă” (Isaia. 24:18-20). Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, în ziua mâniei Lui aprinse (Isaia. 13:12,13). Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, stelele îşi pierd lumina (Ioel 2:10). Atunci s-a zguduit pământul şi s-a cutremurat, temeliile munţilor s-au mişcat şi s-au clătinat (Ps. 18:7).  „A face”, în sensul spiritual al Cuvântului, înseamnă de asemenea a forma, a stabili şi a regenera. Astfel, „facerea unui nou cer şi a unui nou pământ” înseamnă a stabili o Nouă Biserică în cer şi pe pământ, după cum se poate vedea din următoarele fragmente: Şi poporul care se va naşte, să laude pe Domnul (Ps. 102:18). Îţi trimiţi Tu suflarea: ele sunt zidite, şi înnoieşti astfel faţa pământului (Ps. 104:30). Aşa vorbeşte Domnul care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele! Căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu; pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe cari i-am făcut spre slava Mea, pe cari i-am întocmit şi i-am alcătuit. (Isaia. 43:1,7) Iată deci că „noua facere” a omului este reformarea lui, deoarece el „se naşte” din nou, adică din fiinţă materială, el devine o fiinţă spirituală; deci această „nouă creatură” este un om reformat.

venerdì 16 marzo 2012

Despre “JUDECATA DE APOI” in viziunea lui E.Swedenborg



JUDECATA DE APOI TREBUIE SA AIBĂ LOC ACOLO UNDE NE AFLĂM CU TOŢII ÎMPREUNĂ, DECI ÎN LUMEA SPIRITUALĂ ŞI NU PE PĂMÂNT

În ceea ce priveşte Judecata de Apoi, se crede că Domnul va apărea atunci din nori, împreună cu îngerii, în glorie şi îi va trezi din morminte pe toţi cei care au trăit de la începuturile Creaţiei, unindu-le sufletele cu trupurile. Astfel, adunaţi laolaltă, El îi va judeca şi trimite, pe cei care au făcut bine, la viaţa eternă sau în rai, iar pe cei care au făcut rău, la moartea eternă sau în iad.

“Nimeni nu este judecat ca om material, deci nu atâta timp cât trăieşte în lumea fizică, pentru că omul este atunci într-un corp fizic. Partea spirituală din om este cea judecată şi nu cea materială, pentru că trupul nu poate fi acuzat de nici o greşeală sau fărădelege, de vreme ce el nu poate trăi singur, ci este doar servitorul şi instrumentul prin care acţionează spiritul.” De aceea, oamenii sunt judecaţi după ce aceştia au părăsit corpul fizic şi au rămas îmbrăcaţi doar cu corpul spiritual. “În corpul spiritual, omul apare, în privinţa iubirii şi a credinţei sale, exact aşa cum este, pentru că oricine în lumea spirituală este imaginea propriei iubiri, nu numai ca şi chip şi trup, ci şi ca vorbire şi fapte (Raiul şi Iadul- E.Swedenborg) Din cele ce s-au spus, este clar că judecata se realizează în lumea spirituală şi nu în cea materială, sau pe pământ.Viaţa materială din om nu poate face nimic. Doar viaţa spirituală poate acţiona în cea materială, deoarece ceea ce este material nu are viaţă prin el însuşi. Viaţa care apare în trup este datorată spiritului şi din această cauză este judecat spiritul. A fi judecat „după fapte” înseamnă că partea spirituală a omului este cea judecată.

 Fiecare, după moarte, este legat de o anumită societate, chiar şi atunci când ajunge pentru prima dată în lumea spirituală (Raiul şi Iadul, 427-497). Dar într-o primă etapă, spiritul nu îşi dă seama de acest lucru, pentru că atunci el este încă în exterior şi nu în interior. Atunci când este în această stare, el merge de colo-colo, unde îl duc dorinţele minţii sale, dar el este totuşi acolo unde este iubirea sa, adică într-o societate unde se află cei care au o iubire asemănătoare cu a lui. Atunci când un spirit este într-o asemenea stare, el apare în multe locuri, ca şi cum ar fi acolo cu trupul, dar aceasta este numai o aparenţă. Imediat ce este condus de Domnul în iubirea care-l guvernează, el dispare din ochii celorlalţi instantaneu şi apare printre ai lui, în societatea de care a fost legat. Acest lucru are loc în lumea spirituală şi este surprinzător pentru cei care nu-i cunosc cauza. Viaţa în corpul fizic este altfel: cei buni şi cei răi pot trăi împreună, neştiind unii cum sunt ceilalţi şi nefiind separaţi în funcţie de iubirea din viaţa lor.

Sunt multe motivele pentru care Judecata de Apoi va veni atunci când va fi sfârşitul bisericii. Motivul principal este că atunci echilibrul dintre rai şi iad va începe să dispară şi o dată cu acest echilibru va dispărea şi libertatea omului. Şi atunci când dispare libertatea omului, el nu mai poate fi salvat, pentru că el nu poate fi condus în rai liber, căci omul se leagă în mod liber, prin faptele sale, de rai sau de iad. Nici un om nu poate fi transformat în realitate fără libertate şi întreaga libertate a omului vine din echilibrul dintre rai şi iad. Dar deoarece răul va creşte mai mult decât binele la sfârşitul bisericii, toţi vor fi atunci judecaţi de Domnul: cei răi separat de cei buni. Atunci, toate lucrurile vor fi readuse în ordine, şi un nou rai va apărea şi de asemenea o nouă biserică pe pământ şi astfel echilibrul va fi restabilit. Aceasta este ceea ce se numeşte Judecata de Apoi.

lunedì 12 marzo 2012

Miorita intre balada si legenda rituala



Th. D. Speranția este primul care realizează un studiu comparativ, de factură mitologizantă, între cultul cabiric și tema sacrificiului ciobanului din Miorița. Autorul susține că balada românească își trage seva din cultul cabiric egiptean și defapt este “o legendă localizată a lui Osiris” (Th. D. Speranția, Miorița și călușarii, urme de la daci, București, 1915). El consideră necesar să precizeze că „Miorița nu este cântec sau doină, ci un mit sau legendă rituală”. Pentru a fi și mai convingător, plusează: "Miorița este un rit care odinioară făcea parte dintr-un oficiu, dintr-o liturghie a cultului cabirilor, o legendă care se recita ori cânta la misterele cabirice, cum de pildă, în cultul creștin, se întrebuințează astăzi, la slujba de seară, citirea parimiilor și la slujba de dimineață Apostolul”.Mai aflăm faptul că, în cultul cabirilor, „se cinstea fratricidul”, deoarece unul dintre frații cabiri „a fost ucis de ceilalți doi la poalele muntelui Olimp, iar cel omorât este cabirul pe care macedonenii îl adoră cu o patimă nebună”. Deci Miorița face parte din cultul cabirilor „și anume din cultul cabirilor egipteni – germani¨, care invocau numele și spiritul lui Osiris și Isis – „deci cabirul cel omorât nu poate fi decât Osiris” . Unul dintre puținii cercetători avizați care s-a încumetat să readucă în discuție teza lui D. Speranția, prin reinterpretarea ritului și cultului cabiric din perspectiva mitologică, este Romulus Vulcănescu (1987). Pentru a înlătura orice suspiciuni, autorul invocă un studiu al lui Teohari Antonescu – adept al teoriei aparteneței cultului la spațiul daco-roman – eliminând din discuție nespecificitatea națională. Apoi aduce în prim plan caracterul ezoteric al ritului de inițiere specific cultului cabiric. Și în fine, apreciază alunecarea, în timp, spre o dramă ritual-sacră, în care moartea e doar înscenată: “În elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din Miorița, în care, din trei frați, doi îl condamnă la moarte pe al treilea pentru un motiv aproximativ similar” (R. Vulcănescu, Mitologia română, p. 227). Tocmai acest raport ce se stabilește la un moment dat între personajele dramei apropie cultul cabirilor de motivul mioritic al colindelor transilvănene, în ciuda oricăror proteste. După V. Kernbach (1989), cabirii erau un grup alcătuit din patru divinități arhaice pelasge, numiți Axieros, Axiersa, Axiersos și Karmilos. Rolul lor era să protejeze navigația, dar, ca divinități ignice, patronau vulcanii și focurile. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din fenicianul kabirim, adică cei mari. Misterele Cabirice se oficiau ponind de la cultul focului(V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 92). Referitor la acest aspect, Teohari Antonescu susține că zeii cabiri semnificau trei categorii de focuri sacre: focul ceresc, focul chtonic (teluric) și focul acvatic (marin) .Mai târziu Cabirii au fost asociați cu Dioscurii, iar numărul lor s-a redus la trei. Sub dominația romană, inițierile în cultul Cabirilor au devenit secrete. Astfel, “Misterele Cabirilor au căpătat tot mai mult caracterul de dramă ritual-sacră, de spectacol thanatologic în care se înscena moartea zeului ucis” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 227). Tot în epoca romană, cabirii erau considerați o triadă a zeilor Iupiter, Minerva și Mercur . După V. Kernbach, Misterele Cabirice s-au răspândit în toată Hellada și ulterior în întregul Imperiu Roman, cultul provenind “dintr-o regiune situată undeva între Thracia și Troia.”În opinia lui R. Vulcănescu, Misterele Cabirice au avut o contribuție importantă, alături de alte mistere antice, în elaborarea misterelor creștine. Iar V. Kernbach îl citează pe Diodor din Sicilia: “Cei ce luau parte la ele ajungeau mai cuvioși, mai drepți, mai buni” (Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, V, XLIX, 6, apud V. Kernbach, op. cit., p. 92).Mitul cabiric se referă la existența a trei frați divini, dintre care cel tânăr e ucis întotdeauna de ceilați doi. Corpul neînsuflețit reînvie în anumite condiții ritualice: “Dogma cabirismului învocă obținerea nemuririi sufletului și preînnoirea întregii naturi prin sacrificiu” . Semnificația acestui sacrificiu, ar fi, după Teohari Antonescu, elementară: numai cine ajunge la jertfirea de sine se mântuiește.Același Diodor din Sicilia notează că în Misterele Cabirice a fost inițiat și Orpheu . Alte legende (transmise de Pansanias) vorbesc despre încredințarea depozitului și doctrinei sacre a misterelor – lui Prometeu, “cel mai vestit dintre Cabiri” . Teoria se întemeiată pe aprecierile lui K. Bapp, iar acesta pornește de la prezumția că “zeii Cabiri erau demoni ai focului în insulele Mării Egee” . Prometeu era, la rândul lui, un titan, un “zeu al focului și plămăditor al inteligenței pentru câștigarea traiului pe Pământ, dar și creator al rasei umane” (G. Nițu, op. cit., p.190).Dacă analizăm elementele iconografice din inventarul arheologic (reproduse parțial de R. Vulcănescu, p. 226) constatăm că “ucigașii” au capul acoperit și sunt bărboși – sugerându-se o altă etate decât cel mic – iar cel jertfit, “ucis” cu un soi de topor primitiv, pare a fi mai impozant, având o configurație fizică remarcabilă, cu capul descoperit și fără barbă. El e culcat la pământ, dar (încă) nu e mort – își ține capul ușor ridicat. Pare mai degrabă a fi o înscenare. Dealtfel există și “public” care asistă la acest ritual. “Lovitura de grație” o va primi de la cel care pare a fi cel mai bătrân – imortalizat în ipostaza de călăreț – prin decapitare.Nu avem nici o mărturie despre eventualele replici rostite de personajele ritualului (inițiatic). Dar trebuie să admitem că celebra replică a tânărului păstor din Miorița (în versiunea din nordul Transilvaniei și nicidecum cea metaforic-alegorică din versiunea-baladă) s-ar potrivi ca o mănușă situației în care se află “fratele cel mic” al cabirilor. Nici urmă de fatalism sau abandon. Totul devine rațional și logic, chiar și pentru modul de a gândi al oamenilor din secolul nostru. Cel mic își prefigurează moartea, ritualul de înmormântare și post-existența – el știind că, cel puțin pentru moment, astfel de evenimente dramatice nu se vor petrece. Apoi „renaște”, se ridică, având ferma convingere că, prin puterea ce a avut-o jertfindu-se pe sine, sufletului lui a devenit nemuritor.Sub dominația romană, acest gen de inițiere a devenit ezoterică. Mediul pastoral putea fi un refugiu ideal pentru practicarea în tihnă a ritualului. Actanții puteau fi păstori sau voinici din satele de la poalele munților. Aceștia porneau pe jos sau călare până sub liziera pădurii, pe platourile alpine. Acolo ceremonialul se desfășura conform uzanțelor, stabilindu-se mai întâi legătura de sânge, apoi condamnarea celui mic și executarea sentinței cu un cuțit sau un topor (înjunghiere sau decapitare). Voinicul acceptă sentința și se pregătește să mimeze moartea fără regrete, nostalgii sau revoltă. (Abia prin degradarea cultului apar intervenții suplimentare de genul răscumpărării). După consumarea ceremonialului, dar nu mai târziu de apusul soarelui, urma ospățul ritualic.După părăsirea Daciei de către administrația romană, putem intui o revitalizare a cultului, a cărui scop final, obținerea nemuririi sufletului, nu era deloc străin credințelor autohtone. Însă o dată cu ascensiunea Bisericii creștine acesta devine din nou marginalizat sau interzis, fiind socotit unul păgân și barbar. Iar cu timpul, în ciuda unor rezistențe a comunităților din zonele montane, s-a stins, păstrându-se unele ecouri în mitologia și folclorul românilor.

L’AGNELLINA (ballata popolare romena)

L’AGNELLINA (Miorita)

Per alpestre declivo,

Verde soglia d’eliso,

Ecco che vengono,

A valle scendono

Tre greggi d’agnelli,

Con tre pastorelli.

Uno è moldavo,

Uno è transilvano

E l’altro è vranceano.

E quello transilvano

Con quello vranceano

Si sono parlati,

Si sono accordati

Del sole al calare

Per assassinare

Il pastore moldavo,

Perché è più valente

E ha pecore tante,

Cornute e formose,

Cavalli generosi

E cani più animosi.

Ma a quella pecorella,

Bianco e biondo vello,

Da tre giorni in qua

La bocca più non tace,

L’erba più non piace.

Pecorella, nero musino,

Mia pezzata agnellina,

Da tre giorni in qua

La tua bocca non tace!

L’erba non ti piace,

O sei ammalata,

Pecorella amata?

Pastorello diletto,

Porta il tuo gregge qua,

Nel nero boschetto,

Ché c’è erba per voi

E ombra per noi.

Padrone, padrone,

Chiama anche un cane,

Il più animoso,

Il più affettuoso,

Ché de sole al calare

Ti vogliono ammazzare

Il pastore transilvano

Con quello vranceano!

Agnellina vellosa,

Se sei prodigiosa,

E se morir m’è dato,

Tra un pabbio, in un prato,

Di’ al vranceano

E al transilvano

Che mi dian sepoltura,

Qui, nella radura,

Dentro il recinto,

Per restarvi accanto;

Dietro i capanni,

Per sentire i miei cani.

Tu di’ loro questo

E mettimi alla testa

Lo zufolo di faggio,

Risuona d’amore,

Lo zufolo d’osso,

Risuona d’ardore,

Lo zufolo di sambuco,

Risuona con fuoco!

Quando il vento soffierà,

A loro voce darà,

Le pecore s’aduneranno

E mi piangeranno

Con lacrime di sangue!

Ma tu del misfatto

Non dire loro affatto.

Di’ loro una cosa:

Che ho preso in sposa

Una regina radiosa,

Del mondo la sposa;

E quando l’ho sposata

Una stella è caduta;

Che il sole e la luna

Tennero la corona;

Che aceri ed abeti

Ebbi per convitati,

Gli alti monti, preti,

Musici, gli uccelli,

Uccellini a mille,

E fiaccole le stelle!

E se scorgerai,

Se incontrerai

Una madre anziana,

Con la cinta di lana,

Con gli occhi piangenti,

Che vaga nei campi,

A tutti chiedendo,

A tutti dicendo:

“Chi ha conosciuto,

Chi ha veduto

Un bel pastorello,

Dalla vita snella?

La sua faccetta,

Spuma del latte,

I suoi baffetti,

Spiga del grano,

I suoi capelli,

Penna del corvo,

Suoi occhietti,

Mora del campo?”

Tu, mia pecorella,

Abbi pietà di quella

E dille una cosa:

Che ho preso in sposa

La figlia di un re,

In un luogo celeste.

Ma a quella mammina

Tu non dire, agnellina,

Che quando l’ho sposata

Una stella è caduta,

Che ebbi convitati

Aceri ed abeti,

Gli alti monti, preti,

Musici, gli uccelli,

Uccellini a mille,

E fiaccole le stelle!

Traduzione di Marco Cugno

dal volume “Quaderni del Premio Letterario Giuseppe Acerbi – Letteratura della Romania”, Il segno dei Gabrielli editori, 2005

venerdì 9 marzo 2012

Creatia rasei umane in viziunea lui E.Swedenborg

Rasa umană este fundamentul pe care este construită împărăţia cerurilor, deoarece omul a fost creat ultimul, iar ceea ce este creat ultimul este fundamentul a tot ceea ce îl precede. Creaţia a început de la suprem sau ceea ce este cel mai tainic, adică de la Dumnezeu şi a continuat către aspectele ultime sau extreme. Capătul final al creaţiei este lumea materială, care include globul pământesc cu tot ceea ce se află pe el. După ce au fost făcute toate acestea, a fost creat omul şi în el au fost adunate toate lucrurile ordinii divine de la primul până la ultimul. În adâncul fiinţei lui au fost adunate acele lucruri ale ordinii care sunt esenţiale iar spre exterior au fost adăugate aspectele ultime, astfel că omul a fost creat conform ordinii divine ca formă. De aceea, toate lucrurile din om şi în legătură cu omul, aparţin atât cerului cât şi lumii: cele din mintea lui cerului iar cele din corp, lumii. De aceea, lucrurile din cer pătrund în mintea şi sentimentele omului şi sunt primite în funcţie de gradul de receptivitate al spiritului său, iar lucrurile din lume pătrund în senzaţiile şi dorinţele sale şi sunt primite în funcţie de gradul de receptivitate al corpului său, dar totuşi în conformitate cu gândurile şi sentimentele spiritului său. Din această ordine a creaţiei se poate vedea că lanţul legăturilor de la primele la ultimele lucruri este în aşa fel creat încât toate împreună formează un întreg, în care lucrurile dintâi nu pot fi separate de cele de pe urmă (aşa cum cauza nu poate fi separată de efectul său). De asemenea, lumea spirituală nu poate fi separată de cea fizică, nici cea fizică de cea spirituală şi astfel nici cerul îngerilor de rasa umană, nici rasa umană de cerul îngerilor. Toate sunt astfel prevăzute de către Domnul, pentru ca ambele să-şi poată oferi ajutor reciproc, adică cerul îngerilor rasei umane, iar rasa umană cerului îngerilor. De aici rezultă că locuinţele îngerilor se află într-adevăr în Cer, deşi sunt aparent separate de cele ale oamenilor. Totuşi, ei sunt alături de oameni în sentimentele de bine şi adevăr. Faptul că ne apar ca fiind separaţi este doar o aparenţă; se înţelege că îngerii locuiesc împreună cu oamenii atunci când aceştia nutresc sentimente de bine şi adevăr: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreuna cu el. (Ioan 14:23)” Forma cerului este precum forma minţii umane, a cărei perfecţiune creşte proporţional cu creşterea adevărului şi a binelui, de unde îi vin inteligenţa şi înţelepciunea. Mintea, in viziunea lui E.Swedenborg este formată din intelect şi voinţă. Mintea omenească (şi cea angelică) este astfel concepută încât poate fi umplută în eternitate. Astfel, mintea se perfecţionează pe măsură ce este umplută. Aceasta se produce mai ales dacă omul este condus de Domnul, pentru că atunci el este familiarizat cu ceea ce înseamnă adevărul pur, care este sădit în intelectul său şi cu binele pur care este sădit în voinţa sa. Pentru că Domnul dispune atunci de toate lucrurile care există într-o asemenea minte care treptat ia forma cerului până când, în cele din urmă, ea devine un cer în miniatură.

mercoledì 7 marzo 2012

Viori aprinse, femeile!


“La multi ani!” pentru voi:
Viori aprinse, femeile
Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări şi fum.
de Lucian Blaga

„The Hermetic Order of the Golden Dawn”



„The Hermetic Order of the Golden Dawn” a fost infiintat in anul  1888, la Londra, de catre William Wynn Westcott (1848-1925),doctor si mason, William Robert Woodman, deasemenea doctor si mason, si Samuel Liddell MacGregor Mathers (1854-1918), mason. Nu trebuie uitata nici contributia lui Israel Regardie, prin a carui carte “The Golden Down”, fundamenteaza teoria grupului: nemurirea poate fi atinsa numai daca “natura cea mai de joasa a omului” se pune in raport cu Dumnezeu.-nemurire prin initiere La inceput ordinul se limita la studiul intensiv al cartilor de magie si al executarii de ritualuri magice, apoi a adunat percepte din Cabala, din rosicrucianism, teosofie si din magia anticului Egipt si s-a organizat pe 10 nivele de initiere. Adeptul nivelului “cel mai de jos” se numea “Zelator”, cel de-al noulea nivel “Magus” iar nivelul cel mai de sus, prin care se presupune ca omul se regasea pe sine, purta numele de “Ipsissimus”. Fiecare membru al ordinului trebuia sa-si procure 7 obiecte magice care trezeau asa-numitele viziuni astrale, cu care se putea penetra inconstientul cel mai profund: un pocar pentru elementul apa, un pumnal pentru elementul aer, un disc pentru elementul pamant, o bagheta magica pentru elementul foc, o sabie pentru energia arzatoare Marte, o cruce rosicruciana, o bagheta pentru invocatii. Fiecarui simbol ii era atribuita o culoare, ce constituia inelul de uniune intre lumea spirituala si cea materiala. Ritualul de admitere nu era asa placut pentru candidati. Adeptul era introdus intr-un “stadiu confuz” , care se termina numai atunci cand ordinul il gasea gata pentru initiere. Prima parte a ritualului era chemata: “dezordinea in intuneric”si culmina cu “caderea in infern”. Se zice ca anumiti candidati erau drogati pentru a avea viziuni asemanatoare experientei de pre-moarte: sufletul lasa corpul si ajungea in lumea de Dincolo. Ultimele parti ale ritualului erau numite “reinviere” si “renastere”, pentru cine reusea sa depaseasca fazele precedente.

lunedì 5 marzo 2012

Morţii din Lume



„Vrăjmaşul îmi urmăreşte sufletul, îmi calcă viaţa în picioare, la pământ, mă face să locuiesc în întuneric, ca cei care au murit de multă vreme” (Psalmii 143:3). Apocalipsa: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort...căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu” (Apoc. 3:1, 2). Ei se numesc morţi, pentru că moartea spirituală este adevărata condamnare, şi condamnaţi sunt cei mulţi care cred că viaţa este de la natura fizică, crezând astfel că lumina naturii este lumina vieţii, anulând, sufocând şi exterminând orice idee de Dumnezeu, de paradis şi de viaţă eternă. “Asemenea persoane, acţionând astfel, sunt ca şi bufniţele, care văd lumină în întuneric şi întuneric în lumină. Adică ei văd minciunile ca pe nişte adevăruri, şi lucrurile bune ca fiind rele, iar deliciile răului sunt deliciile inimilor lor. Ei sunt ca acele păsări şi animale care devorează cadavre ca şi cum ar fi bucate alese, iar duhorile care se ridică din morminte le consideră miresme vindecătoare. Aceştia nu văd alt aflux decât pe cel fizic sau natural; iar dacă, totuşi, afirmă că afluxul este spiritual, aceasta nu se datorează faptului că ei ştiu ce este acesta, ci faptului că aşa a spus vreun învăţător de-al lor la fel de ignorant ca şi ei. Cei care nu consideră trupul ca fiind un veşmânt al sufletului, trebuie să ştie că trupul însuşi este mort şi doar adaptat ca să primească forţele vii care se revarsă în el prin sufletul care este de la Dumnezeu. “Omul nu este viaţă, ci un receptor al vieţii ce vine de la Dumnezeu şi că iubirea unită cu înţelepciunea este viaţă” E. Swedenborg. Dumnezeu este iubirea însăşi şi înţelepciunea însăşi, şi astfel viaţa însăşi. De aici rezultă faptul că, atât timp cât omul iubeşte înţelepciunea, sau atât timp cât el are înţelepciune prin intermediul iubirii, el este o imagine a lui Dumnezeu şi este un receptor al vieţii primită de la Dumnezeu. Dimpotrivă, atâta timp cât el este în opoziţie cu iubirea şi manifestă astfel nebunia, el nu primeşte viaţă de la Dumnezeu, ci din iad, viaţă care este de fapt numită moarte. Iubirea însăşi şi înţelepciunea nu reprezintă viaţa, ci sunt Fiinţa vieţii. “Pe de altă parte, deliciile iubirii şi plăcerile înţelepciunii sunt caracteristici ale vieţii, deoarece prin intermediul lor este manifestată Fiinţa vieţii. Din deliciile iubirii şi din plăcerile înţelepciunii, mintea se expansionează şi se adaptează pentru a deveni un receptor, tot la fel cum veselia şi bucuria destind faţa şi o adaptează influxului voioşiei sufletului.” E. Swedenborg

venerdì 2 marzo 2012

“Nu există credinţă dacă nu există dragoste”

 Se presupune că există credinţă atâta timp cât sunt crezute dogmele bisericii iar cei care cred au credinţă. Totuşi, doar a crede nu înseamnă a avea credinţă, ci a voi şi a face ceea ce este crezut înseamnă a avea credinţă. Atunci când doctrinele bisericii sunt doar crezute, ele nu pătrund în viaţa omului, ci numai în memoria lui şi de aici în gândurile omului exterior. Ele nu intră în viaţa sa înainte de a pătrunde în voinţa sa şi de aici în faptele sale, căci doar atunci putem spune că există credinţă în spiritul omului.Voinţa este receptacolul iubirii, iar intelectul, a cărui funcţie este gândirea, este receptacolul credinţei. Un om poate cunoaşte, gândi şi înţelege multe lucruri, dar cele care nu sunt în acord cu voinţa sau iubirea sa, el le respinge atunci când este lăsat singur să mediteze după propria sa voinţă sau iubire. În spirit, omului îi rămâne numai ceea ce a pătruns în voinţa şi iubirea sa; a dori adevărul pentru că este adevăr, înseamnă de asemenea a recunoaşte şi a iubi pe Dumnezeu. Acestea două sunt legate una de alta şi sunt de asemenea privite ca fiind una şi aceiaşi în cer, pentru că „Sfera Divină a Domnului în rai este Adevărul Divin”, Cei care primesc adevărul şi îşi conduc viaţa după el, devin astfel îngeri în ceruri. Aceste lucruri sunt spuse pentru a se putea face cunoscut ce înseamnă credinţa. Credinţa nu înseamnă numai a crede, ci a vrea şi a face şi de aceea nu există credinţă dacă nu există iubire. Compasiunea sau iubirea înseamnă a vrea şi a face. Cei care erau convinşi că ei aveau credinţă au fost conduşi într-o societate angelică, unde exista credinţă adevărată şi atunci când au fost puşi să comunice cu îngerii şi-au dat seama clar că nu aveau credinţă, ceea ce au mărturisit mai apoi în prezenţa multora. Acelaşi lucru li s-a arătat prin alte mijloace şi celor care îşi făcuseră o profesie din credinţă, considerând că ei cred, dar fără a duce o viaţă de credinţă, adică de dragoste. Fiecare dintre ei a mărturisit atunci că nu avea credinţă, pentru că ei nu aveau nimic din ea în viaţa spiritelor lor, ci numai în anumite gânduri exterioare ei, în timp ce trăiau în trup. Acolo unde nu există iubire, nu există nici bine spiritual, pentru că binele apare doar din iubire. E.Swedenborg