martedì 30 ottobre 2012

Semnificatul comparatiei in dialogul intercultural; monoculturalism, multiculturalism, interculturalism



Giangiorgio Pasqualotto, Univ.Padova, este cel ce a introdus termenul de “filosofie a comparatiei”, diferit ca si concept de “filosofie comparata”; in timp ce primul s-a adaptat pe o structura strict interna, celalalt pune accent spre dezbateri pe gandiri, culturi si religii din sfere cat mai diverse.
Astfel putem privi ca:
filosofie a comparatiei tema: sufismul si taoismul
filosofie comparata, relatarea: “acesta e un mar rosu”

monoculturalism-
toate ideile ce determina a se crede despre o cultura ca e superiora celorlalte, excluzand influentele exterioare.
multiculturalism-
“Dicţionarele de limbă (şi cele englezeşti, şi cele franţuzeşti, şi cele spaniole etc.) definesc multiculturalismul ca "prezenţă simultană a mai multor culturi într-o societate" . Acesta este însă doar primul palier semantic, cel descriptiv, care nu face decât să numească o stare de fapt. Pe al doilea palier, cel al limbajului specializat (juridic-politic), termenul desemnează o intenţionalitate, ba chiar o prescripţie: "promovarea culturilor minoritare (etnice, religioase), mai ales la nivel instituţional (şcoli, comunităţi locale, naţiuni)". Ideologia multiculturalistă şi acţiunea practică în care ea se materializează vizează, de fapt, "discriminarea pozitivă" a minorităţilor pentru a le aduce la acelaşi nivel de recunoaştere şi privilegii cu majoritatea (care se presupune că nu are nevoie de ajutor) şi a asigura astfel un florilegiu de mentalităţi şi sisteme de valori, fără un centru opresiv şi asimilator. Dacă, la început, "discriminarea pozitivă" urmărită de multiculturalism viza minorităţile etnice, religioase şi lingvistice (negri, latinoamericani, amerindieni), de pe urma ei au ştiut să profite şi - sau mai ales - minorităţile artificiale (feministe, homosexuali). Ingineria multiculturalistă, care proclamă diferenţa drept identitate şi ignoră liantul asemănării, nu poate conduce însă decât la atomizare, la o societate a ghetourilor, care nu mai funcţionează pe principiul vaselor comunicante. La mijlocul lunii octombrie 2010, cancelarul Angela Merkel declara că modelul de societate multiculturală a eşuat complet în Germania şi îi îndemna pe imigranţi să se străduiască mai mult să se integreze .”ALEXANDRU CIOLAN  Filolog  .
Se puncteaza pe ideea ca fiecare cultura are propria sa identitate, complexitate, diversitate, numai ca semnificatia acestui concept tinde sa sclerozeze identitatea pentru a salva o cultura; identitatea se construieste pe o pelicula asa protectiva incat face dialogul intre culturi dificil daca nu imposibil
interculturalism-
“Spre deosebire de autistul multiculturalism, interculturalismul pune accentul pe deschiderea, una spre cealaltă, a culturilor coexistente, în tentativa de a identifica trunchiul de valori comune, omogenizatoare, din care se poate ramifica diversitatea. Este un model bazat pe toleranţă, dialog, respect pentru diversitate, dar care trasează deopotrivă limitele dincolo de care dreptul la diferenţă dispare, pentru că ar submina organicitatea comunitară.Dacă multiculturalismul şi interculturalismul desemnează ideologii şi politici in actu, termenii multiculturalitate şi interculturalitate se aplică, primul, coexistenţei mai multor culturi, iar cel de al doilea, schimburilor dintre culturile coexistente. “ALEXANDRU CIOLAN  Filolog 
Identitatea culturala se naste, se formeaza si se transforma prin confruntarea cu alte culturi; ea nu are o functie statica; prin acest act, interculturalismul depaseste limitele impuse de multiculturalism.

Despre identitatea culturala putem spune ca nu numai ca se naste, dar si ca isi duce existenta prin influentele avute cu celelalte culturi cu care vine in contact.
Globalizarea e centrata pe distrugerea acestor identitati, eliminand diferentele, in scopul insusirii unui model unic.
Pentru o convietuire reala e nevoie sa plecam de la constientizarea faptului ca toate popoarele dispun de o cultura diferita, sa ne deschidem strazi spre alte culturi  , lipsiti de prejudicii si dispusi  spre comunicare interetnica.


“Unitatea in diversitate” vazuta prin ochii unui mediator intercultural
- senegalezul Mohamed Ba
Decalogul convietuirii:
1.Sa nu ai alt Eu in afara de Cel din tine.
2.Nu rosti nationalitatea altora in van.
3.Nu uita sa respecti traditiile tuturor culturilor prezente in tara unde locuiesti.
4.Onoreaza memoria strabunicilor tai si povesteste despre acestia oaspetilor tai.
5.Nu ucide diferentele, ele sunt bogatia umanitatii.
6.Nu-ti impune punctul de vedere, imbratiseaza in mod spontan pe cel al celorlalti.
7.Nu fura cuvantul celorlalti, mai intai de toate, asculta-i.
8. “Nu depune marturie” in ce priveste popoarele si culturile despre care nu cunosti prea multe sau deloc.
9.Nu dori doar cultura celorlalti, in acest mod nu-ti vei aduce decat exotism si disperare.
10.Nu dori doar cultura ta, in acest mod nu-ti vei aduce decat singuratate si amaraciune.

domenica 28 ottobre 2012

“Omul – semnificatul si demnitatea sa in confruntarea interculturala” I- a- zi




Ideea, dezvoltata si personalizata,  de la care a pornit dezbaterea pe tema “Omul – semnificatul si demnitatea sa in confruntarea interculturala”. 
Prima intrunire pe filosofie a comparatiei ce a avut loc  la Schio- prov. Vicenza.

Originea problemelor umanitatii poarta numele de “ignoranta”; ea  da nastere fricilor noastre de orice fel ; ne-a devenit strain modul de a ne confrunta  cu problema prin intermediul educatiei; fricile, gratie si instictului de conservare, ne determina sa actionam instinctiv, animalic, prin agresivitate. “Lupta sau fugi” sunt, din pacate, expresii ale manifestarilor noastre intr-o lume ce tinde spre globalizare. Libertatea se cucereste prin aportul cultural al fiecaruia la Unitate, debarasandu-ne in acest mod de atasamente, decondionandu-ne din chingile vieturii in ignoranta. Sa invatam sa-i respectam pe cei de langa noi si sa renuntam la verbul de “a fi tolerant”, caci , sa nu uitam, in latina verbul “tollere” are acelasi semnificat cu “a suporta”, fapt ce ne indica o lipsa si ne conduce in acelasi timp spre constientizarea nevoii de cunoastere , acceptand cu respect si surprindere diferentele ce paradoxal ne apropie mai mult decat ne tin departe unu de altul.  (Michele Di Cinto, presedintele prov. a Societatii de Filosofie italiana)

 - Filosofia occidentala si gandirea orientala
Etnocentrismul, egocentrismul si idolatria sunt franele in crearea de relatii; schimbul reciproc de informatii ofera cadrul armonios al unei pluralitati de miscari in universal. Noi nu suntem posesori ai Liberatii, suntem reflexii,  parti in interiorul acesteia. (Marcello Ghilardi, Univ. Padova )

-Filosofia occidentala si confuncianismul
Armonia (和谐)transpare din dialogul interpersonal, nu are caracter unidirectional. Este Binele cel mai pretios, excluderea este termenul sau opus.
Democratia reprezinta modalitatea de operare cu si pentru popor.
Educatia este stiinta de a recunoaste inima ta pierduta.
Un nou guvern este infatisat printr-unul al virtutiilor, ce prezinta 3 camere:
-         camera eruditilor (cunoscatori ai religiilor stravechi)
-         camera nationalista (cunoscatori si descendenti ai marilor ganditori ai confuncianismului)
-         camera poporului (alesi de catre popor)
Armonia se bazeaza pe solidaritatea si cooperarea intre popoare.
(Maurizio Scarpari, Univ. Venetia)

-Filosofia occidentala si filosofia indiana
Filosofia indiana ne poarta dincolo de schemele prestabilite.
Textul “radacina” / fundamental e cel unde ratiunea nu poate ajunge. El apare ca si cum ar fi realizat prin transmitere orala si devine un instrument desprins din gura maestrului. Doar maestrul e capabil sa transmita sunetele corecte ale textului (ton, ritmicitate…). Textul scris nu poate fi luat ca unul veritabil; de aceea maestrul invata textul pe de rost.
Vedele provin dintr-o dimensione transcendentala si pot fi transmise cu ajutorul unui maestru ce-l poate auzi. De fapt, prima data el are viziunea textului , apoi acesta urmeaza a fi condensat in suntete pentru a-l putea da mai departe. Cuvantul si suntetul in hindusa au acelasi semnificat. Textele sacre, radacina, sunt un criteriu al Adevarului bazat pe cuvant.
Filosofia indiana pleaca de la materializarea ritualurilor sacrificale; se conserva modelul sacrificial si apoi se da forma interpretarilor si se nasc diferite metode de ritual.
(Bruno Lo Turco, Univ. La Sapienza Roma)



martedì 23 ottobre 2012

Raiul si Iadul in imaginarul popular romanesc



In funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor. De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”. În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:
„Şi-ţi vor mai ieşi
Tineri şi bătrâni,
Tot cete de fete,
Pâlcuri de neveste
Să te uiţi prin ei,
C-or fi şi de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea”.
Într-o colindă se prezintă Raiul în felul următor:
      „Noi la Rai când am ajuns,
      Raiul nouă s-o deschis.
      Dar în Rai ce mai era?
      Numai păhăruţe pline,
      Date de pe iastă lume”.
O colindă bănăţeană ne spune că:
„Raiul e ca şi-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Şi nu-i noaptea-ntunecoasă
Şi nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munţii înverzesc.
Păsările dănţuiesc,
Apele se limpezesc
Şi cei buni în veci trăiesc!”
O categorie de surse folclorice mai puţin folosită este formată din baladele tip „Soarele şi Luna”. Este o legendă etiologică, care ne prezintă originea celor doi aştri. Soarele şi Luna erau frate şi soră într-un trecut îndepărtat. Soarele se îndrăgosteşte de sora sa şi doreşte să se căsătorească cu ea. Luna, însă, îl trimite pe Soare să ceară învoire de la Dumnezeu sau, în unele cazuri, de la Adam, pentru a înfăptui incestul. Dumnezeu nu permite căsătoria incestuoasă, prilej de a-i arăta Soarelui Raiul (locuit de cei care au respectat legile morale) şi Iadul (în care se află imoralii). Raiul este prezentat ca un loc din care bunăstarea şi veselia nu încetează:
      „Făclioare-aprinse,
      Mesioare-ntinse,
      Păhărele pline;
      În jur prejur de masă,
      Nişte pomişori
      Sunt verzi înfloriţi;
      Dar prin crângurele,
      Nişte păsărele.
      Da’ nu-s păsărele
      Ci sunt copilaşi,
      Mândri îngeraşi,
      Cântă, fericeşte,
      Părinţii şi-odihneşte”
În aceleaşi balade, Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului:
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Nişte pomişori,
Nu sunt înfloriţi,
Negri şi pârliţi;
Iar prin crăngurele,
Nişte păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilaşi,
Sunt necreştinaţi”
După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale.
O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legaţi
Până-n brâu în foc băgaţi,
Fripţi de sete, morţi de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinţi scrâşnesc
Şi nicicând se miluiesc!”
Găsim în imaginarul popular românesc mai multe elemente creştine într-un scenariu necreştin, semn că doctrina creştină a pătruns destul de puternic în rândul populaţiei săteşti. Alături de aceste elemente, regăsim, desigur, traseul arhaic, al drumului iniţiatic parcurs de suflet către lumea de dincolo, drum în care trebuie să-şi găsească ajutoare năzdrăvane care să-i faciliteze trecerea.

giovedì 18 ottobre 2012

Spiritul lui Hristos in trei religii


Spiritul lui Hristos in trei religii  
ZARATHUSTRA sau ZOROASTRU în vechea limbă persană, s-ar traduce prin : „cel căruia cămilele îi sînt bătrîne". După o Versiune, el si-a iniţiat activitatea profetică cu 258 de ani înainte de Alexandru cel Mare si s-ar fi născut în Atropatene (Azerbaidjanul de azi). Si-a propovăduit învăţătura prin imnurile Avuta şi Gaţha, şi anume doctrina binelui sub orice formă, singura care salvează sufletul omului. Zeul suprem, după Zarathustra, este Ormuzd (AHURA MAZDA), simbolizînd binele în toate formele lui, stăpanul înţelept, suprema puritate, justiţia însăşi. Războiul dintre cei doi zei cel al Binelui si cel al Raului (Angra-Mainyu) si care s-a încheiat, după trei mii de ani, cu victoria lui Ahura Mazda, pune in valoare tematica zoroastriana. Este in fapt personificare simbolică a luptei veşnice, între geniul luminii -Ahura Mazda- (Logosul Solar), al cărui simbol este focul, si acel al întunericului Ahriman, reprezentand fatalitatea, puterile tenebroase ale acestei lumi. Angra-Mainyu este cel ce sta la baza Egoului. In exprimarea numelui lui Dumnezeu se pot atribui două texte de tradiţii diverse. " Astfel răspunse Ahurmazda: primul meu nume e Aluni- Eu sunt... iar al douăzecilea nume e Atoni yad Aluni Mazdao- Eu Sunt Cel Ce sunt! Moise intreabă pe D-zeu de Numele Său, iar răspunsul e:Eu Sunt Cel Ce Sunt!”Inainte de perioada în care a trăit Iisus, s-a născut în India cel al carui titulatură spirituală a fost „Krishna” (sau „Cristna”), etimologic ne-ar conduce la „Cristos”: Acesta a fost Jadava Krishna.Scripturile vorbesc despre puterile miraculoase ale lui Krishna şi Cristos. Se spune despre Krishna ca a ridicat deasupra unui sat un munte întreg, pentru a-i salva pe săteni din calea unui potop devastator. Sfânta Treime din scripturile creştine (Tatăl. Fiul şi Duhul Sfânt) corespunde Trinităţii expuse în scripturile hinduse:  Dumnezeu-Tatăl este Sat. Spiritul transcendent creaţiei: Fiul este Tat Kutastha Chaitanya sau Inteligenţa-Cristică prezentă în creaţie; iar Sfântul Duh este Aum, sau Amin. Vibraţia Cosmică. Cuvântul care structurează creaţia. La sfârşitul fiecărui ciclu creativ-. Dumnezeu dizolvă totul în El însuşi şi – dacă se poate spune aşa – ”acolo” nu mai există decât un, singur principiu: Spiritul Suprem. Absolutul. Beatitudinea veşnic conştientă şi permanent înnoitoare. Apoi, la începutul unui nou ciclu, Spiritul se autoproiectează ca Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.Iisus Cristos este Cel ce asuma si implineste invataturile Tatalui “Eu si Tatal Una suntem.”A fi cu adevărat creştin înseamnă a iubi intreaga Creatie, importantă este cunoaşterea lui Cristos în spirit.  Si in Zorathustra si in Jadava Krishna  s-a manifestat Hristul “Nu eu , ci Hristos in mine”, spune apostolul Pavel.
Om (Aum) Tat Sat  este o mantra în sanscrită înseamnă că acestea sunt cele trei cuvinte ale lui “3-Dumnezeu ",  Om reprezintă Shabda Brahman.  Tat înseamnă al doilea Nume lui Dumnezeu "Aakashar Bhaham". Om Tat + = Sat-Naam  Sambata înseamnă al treilea Nume lui Dumnezeu. "Puran Aakashar Bhaham", Om Tat + + Sat = Saarnaam. Aum (Om) Tat Sat poate fi tradus prin “Adevar Suprem Absolut”- Tot Ceea Ce Este, unde Om- Duhul Suprem Infinit sau persoana; Tat se refera la “care” , sau “tot ce este” si Sat (Sambata)se refera la adevar sau  ceea ce nu este efemer , ci la adevar fundamental si universal.  "Om Tat Sat" nu are nici o componenta fizica, este pur spirituală şi dincolo de asta. Se porneşte de la cea mai primordiala forma spirituală Om şi se ajunge la Dumnezeu impersonal , Unicul -lipsit de forma (Nirakar Braham), inexistenţa dualistă, Sat.

martedì 16 ottobre 2012

COSMOGONIA CHINEZĂ - zeul primordial (omul cosmic) Pan Ku



Poate cea mai bine cunoscută sub aspect iconic, amuletele alb negru fiind omniprezente pe toate tarabele lumii, cosmogonia chineză este legată de prezenta în lume a celor două principii: yin (feminin) si yang (masculin). Ea reia o imagine veche orientală, de provenien indo-europeană: cea a nasterii universului dintr-o matrice originară indiferentiată ovoidală, compusă dintr-un principiu senin, yang, care a zămislit cerul, si un principiu tulbure, feminin, yin, reprezentând pământul, la mijlocul celor două principii stând fructul hermafrodit al acestei hierogamii, omul cosmic Pan-Ku, care îsi schimba identitatea sexuală de mai multe ori pe zi, dând nastere, în cele din urmă, lumii. Crescând gigantic timp de 18. 000 de ani, cât a durat configurarea primordială a ciclului cosmic, Pan-Ku a format cerul să se îndepărteze de pământ, devenind un axis mundi.
În mitologia chineză Pan Ku este perceput ca zeul primordial, creatorul lumii. La începuturi se spune că totul era „un vârtej întunecat”, un haos din care s-a născut Pan Ku, o ființă antropomorfă. Acesta a crescut treptat hrănindu-se din cele mai mici fărâme ale universului, cu ochii închiși, dormind un somn de optsprezece mii de ani. În cele din urmă, Pan Ku se trezește din somn, deschide ochii, dar fiindcă în jurul lui era doar întuneric, nu vede nimic. Înfuriat de această situație, zeul lovește întunericul cu pumnul lui uriaș și împrăștie elementele haosului. Învolburarea haosului încetează, urmând după ea o nouă mișcare a materiei: toate lucrurile ușoare și pure sunt eliberate și se ridică, iar toate elementele grele și grosolane se cufundă. Astfel apar cerul și pământul.
Stând în picioare, cu tălpile pe pământ și cu capul în cer, Pan Ku împiedica apropierea și reunificarea acestor două spații. Cu fiecare zi care trecea, pământul se îngroșa cu trei metri, pe măsură ce materia se depunea. În același timp și Pan Ku se înălța cu trei metri. Timp de optsprezece mii de ani, Pan Ku a continuat să crească, până când trupul său a devenit gigantic, iar cerul și pământul au căpătat o grosime considerabilă. La un moment dat, Pan Ku s-a încredințat că pământul și cerul erau fixate la locul lor și nu se mai puteau contopi. Atunci, s-a așezat pe pământ ca să se odihnească și a murit. Trupul său neînsuflețit a ajutat la desăvârșirea și înfrumusețarea actului creator.  
Mitul relatează apoi o cosmogonie sacrificială, care merită să fie citată în întregime si asupra căreia merită să medităm:
„Pan-Ku, cel născut înaintea tuturor, s-a preschimbat cu totul în ajunul mortii sale: respiratia lui a devenit vânt si nor, glasul i s-a prefăcut în tunet, ochiul său stâng s-a făcut soare, ochiul său drept sa făcut lună, sira spinării si mădularele lui au devenit patru laturi ale lumii si cei cinci munti uriasi, sângele lui s-a prefăcut în fluvii, tendoanele si vinele sale au ajuns să fie drumuri pe pământ, din carnea lui s-a alcătuit tarina de arătură de pe câmpuri, părul i s-a schimbat în stele, din perii de pe trup s-au făcut ierburile si copacii, din dinti si din oase au răsărit aurul si pietrele, din sământa lui bărbătească si din măduva lui au iesit la iveală mărgăritarele si jadul, iar sudoarea i s-a prefăcut în ploaie si rouă. Gâzele care trăiseră pe trupul lui, sub înrâurirea vântului, s-au făcut oameni."

sabato 13 ottobre 2012

"resemnare infinita" / "credinta"



 In “Frica si cutremur (are)”, Kierkegaard ne vorbeste despre "resemnare infinita" si "credinta", avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam.
Doua  figuri ne sunt prezentate în opoziţie: cel dintâi execută mişcarea simplă a infinitudinii, deci renunţă la tot ce este finit, lumesc şi temporal; pe de altă parte, cavalerul credinţei, obiectivat în carte de „părintele credinţei” – Avraam, face mişcarea dublă şi paradoxală a credinţei, cu scopul de a „înşfăca” veşnicia şi dea se reîntoarce apoi la temporal şi la realitate:
„El a renunţat infinit la tot, ca apoi să înşface din nou totul în virtutea absurdului. El face încontinuu mişcarea infinitudunii, pe care o face însă cu atâta corectitudine şi siguranţă încât dobândeşte mereu finitudinea, fără ca cineva să bănuiască, măcar o secundă, altceva”
Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia) De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers.
Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog:“Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant”(Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un “curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita. „drept care nimeni care nu a făcut această mişcare nu are credinţă; aceasta deoarece abia înresemnarea infinită îmi dau seama limpede de propria-mi valabilitate veşnică, şi abia atunci poate fi vorba de a înşfăca existenţa în virtutea credinţei”De unde şi simpatia autorului faţă de cavalerul credinţei, care este„singurul om fericit..., moştenitorul finitudinii, în timp ce cavalerul resemnării este un străin şi un venetic”
Kierkegaard compară cavalerul credinţei cu eroul tragic. Cel din urmă încalcă universalul, spre exemplu prin sacrificiul unui fiu sau fiice, dintr-o raţiune universală. Anume, pentru salvarea comunităţii. Gestul prometeic, ca exemplu, încalcă o regulă universală în relaţia cu zeii, dar pentru un alt universal, pentru un bine al comunităţii umane. Gestul tragic are o miză etică, în cele din urmă. Finalitatea actului eroului tragic îl justifică.În schimb, în cazul credinţei, lucrurile stau altfel. Sacrificiul fiului lui Avraam nu ar aduce nimic comunităţii, nu ar avea nici o finalitate etică. Nu are nici o semnificaţie din perspectiva universalului (etic sau comunitar). Este doar o chestiune între Avraam şi Dumnezeu. Ei au ceva de împărţit. Pe când eroul tragic poate fi înţeles, tocmai pentru că gestul său are în cele din urmă efecte vizibile. În ciuda durerii actului, sacrificul eroului tragic e salvator. În cazul credinciosului, el nu poate fi înţeles sau simpatizat.Cavalerul credinţei „făptuieşte în virtutea absurdului. Căci e absurdul însuşi faptul că el, ca individual, e mai presus de universal ”. E absurd, dar tocmai acest absurd îl justifică. E absurd din perspectiva universalului. Cavalerul credinţei rămâne un singuratic, un scrântit.
Care este însă pasiunea şi exigenţa cea mai înaltă a omului, ţelul său suprem?
Răspunsul îl aflăm în Epilog:
„Credinţa este patima cea mai înaltă a omului. S-ar putea ca în fiecare generaţie să fie mulţi care nici nu ajung la ea, căci dincolo de ea nu ajunge nimeni”

mercoledì 10 ottobre 2012

Paradoxul in credinta



Nu poţi să cârpeşti credinţa, să o împaci cu lumea, să o aduci la normal – cam acesta e tonul lui Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855). Ori e manie, ori nu e.
Cum defineşte gânditorul danez paradoxul credinţei? „Paradoxul credinţei este că individualul e mai presus de universal, că individualul (...) îşi determină raportul său cu universalul prin raportul său cu Absolutul, şi nu raportul său cu Absolutul prin raportul său cu universalul”. Să explicităm.
Credinţa nu poate deveni comunitară, ci se defineşte prin a fi un gest singular şi ininteligibil.
Cum Credinta transcende  universalul se poate intelege in cartea lui Kierkegaard, “Frica si cutremur(are)”. Paradoxlul credintei apare explicat cel mai bine aici;  Când credinţa devine lucru al lumii, ea încetează să mai fie credinţă.   Cazul lui Avraam, ce i se cere să-şi ucidă, să-şi sacrifice fiul, este bine explicat de autor. Or, etic, fiul trebuie iubit. Un astfel de gest se opune universalului. Universal e eticul – el e legea nu doar a celor mulţi, ci a tuturor. Eticul pretinde să fie legea tuturor. Şi cei ce îşi definesc raportul cu divinitatea (Absolutul) prin etic, sunt cei a căror relaţie cu Absolutul e mijlocită de universal (de etic). Însă cavalerul credinţei, cum îl numeşte Kierkegaard pe Avraam, o ia razna. Judecat din perspectiva eticului, gestul credinţei e un păcat. Intenţia lui Avraam de a-şi dovedi credinţa e o ispită. El vrea să încalce universalul, el e gata să păcătuiască. De aceea, cavalerul credinţei e dincolo de universal. El apare ca individual pur – mie şi numai mie mi se cere această dovadă a credinţei. Pentru asta e nevoie să renunţi la plăcerile acestei lumi, ştiind bine că adevărata fericire o obţii doar dacă trăieşti în credinţă. Se spune că pentru a dobândi credinţa trebuie să renunţi la ceva (în cazul nostru,Avraam e nevoit să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, altfel spus, să renunţe la viaţa pe care o avea până în acel moment când Dumnezeu i-a încercat credinţa). Dar în Biblie aflăm că,dimpotrivă, prin credinţă Avraam nu a renunţat la Isaac, Avraam l-a căpătat pe Isaac. Cu alte cuvinte, prin credinţă „nu numai că nu renunţ la nimic, ci din contră, dobândesc totul prin  credinţă…cine are credinţă şi cât un grăunte de muştar, poate muta munţii” “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă...”Matei 17:20  
In Ioan 3:16 proclamat versetul de AUR se spune:"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine CREDE în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. ".Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei. Ce dreptate a avut Søren Kierkegaard cand a scris:
 “umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta intelegandu-se simultan pe sine.” Asta in fapt este si natura noastra: sa ramanem mereu prinsi intr-o stransa imbratisare.
Propoziţia „crede şi nu cerceta”, i se atribuie de obicei lui Origen , şi evidenţiazã rolul preponderent al credinţei în actul de cunoaştere a lui Dumnezeu. Marele gânditor creştin pleacã de la convingerea cã e mai folositor sã ai credinţã decât sã te bizui pe presupoziţiile raţiunii, cãci dacã nu ai avea credinţã atunci când semeni grâu, ci faci calcule raţionale care ar putea sã-ţi arate cã nu vei avea o recoltã bunã, atunci ce-ţi mai rãmâne de fãcut ? Ori, Origen tocmai acest lucru vrea sã arate, cum cã nãdejdea şi credinţa într-un viitor fericit, într-o cãsãtorie reuşitã, într-o recoltã bunã, determinã pe om sã facã aceste lucruri, atunci cu atât mai mult suntem datori sã credem în Cel ce a fãcut lumea şi care are grijã de ea.

sabato 6 ottobre 2012

Lepadarea de sine- calea spre libertate



In Sfanta Evanghelia dupa Luca, Iisus spune (14, 26) „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul meu”. In drumul nostru spre Lumina e nevoie s-avem constiinta pacatului si sa nu ne substituim lui Dumnezeu, sa ni-L in-Chip-uim, in ideea de mandrie, devenind falsi profeti sau Maestri. Smerenia e calea spre Libertate, eliberarea din incatusarea trupeasca/ lumeasca. Cu totii sa fim demni a ne purta karma, in ideea eliberarii. In Sf Evanglelie dupa Luca 14/27, 28 Iisus adauga :“Si cel ce nu-si poarta crucea sa si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul meu” “Ca cine dintre voi vrand sa zideasca un turn, nu sta mai intai si-si face socoteala cheltuielii, daca are cu ce sa-l ispraveasca?” “Asadar, oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are nu are cum sa fie ucenicul meu” 
Sfantul Augustin aminteste de importanta crucii, acesta reusind “sa se spele”, sa se goleasca de tot ce-i Rau si sa se umple de tot ce Este intr-adevar, ducand-o in spate, traversand in acest fel marea cea intinsa pentru a ajunge la El; iar la Tata, e de amintit, ca nu poti ajunge decat prin Fiul, prin insusirea invatarilor sale despre iubirea de sine si iubirea aproapelului,  caci El este: “Calea, Adevarul si Viata”.
Lepadare de sine se capata prin constientizarea pacatului purtat in tine si dorinta de a te curata de el prin smerenie si milostenie. Kierkegaard spune. “Contrariul păcatului nu este virtutea, ci libertatea. Liberatatea ca traiesti alaturi de Tatal, iesind din roata vietii, unindu-te cu El “Eu si Tatal, Una suntem”.

giovedì 4 ottobre 2012

Binele si Raul in viziunea lui Plotin; principii intre "cele-ce-sunt" si „cele-ce-nu-sunt“


Dialogul Parmenide  – „cea mai desăvârşită capodoperă a dialecticii platoniciene“, cum o considera Hegel – se încheie prin celebra formulă: „Dacă Unul nu este, nimic nu este“. Unitatea rămâne, în consecinţă, condiţia multiplului, deoarece, în absenţa unităţii, nu ar mai fi nimic de multiplicat. 
Pentru Plotin – problema existenţei şi a originii răului ridică o dificultate considerabilă deopotrivă morală, logică şi ontologică: admiţându-se că Dumnezeu, Binele absolut sau Unul creează totul, Binele devine cauza, fie şi ultimă, a Răului radical şi, invers, Răul devine efectul ultim al Binelui. Prin urmare, Binele nu va mai fi complet bun, deoarece creează Răul, iar Răul – identifcat de Plotin cu Materia – nu va mai fi complet rău, deoarece are o participare la Bine. 
Materia, la el, e privaţiunea totală de orice Formă, inclusiv de corporalitate, de întindere; ea este, deci, non-Formă.  Materia este descrisă ca „indeterminare“,lipsită de orice unitate si stabilitate, în afară de aceea, minimală, de a rămâne ceea ce este.Plotin o numeste si „ Fiinţă a Răului , dacă poate exista o Fiinţă a Răului“.De asemenea, deşi nu este inexistenţă totală, Materia se află, totuşi, printre „cele-ce-nu-sunt“, e „o specie a ceea-ce-nu-este“, sau e „altceva decât ceea-ce-este“, scrie Plotin.
non-Fiinţa  e contrariul  Fiinţei  , iar naturii Binelui îi sunt contrarii natura şi principiul Răului.
Căci principii sunt ambele: o natură a celor rele, o alta a celor bune .

mercoledì 3 ottobre 2012

Din logica lui Plotin- derivarea Raului din Bine si necesitatea sa / paradoxul provenienţei multiplicităţii din Unu


Materia sau Răul reprezintă ultimul  termen al procesiei, adică al derivării ipostazelor una din cealaltă si care îşi are sursa în Unu sau Bine.
Convingerea lui Plotin releva ca:
De vreme ce nu există numai Binele, este necesar ca prin derivare  de la El, sau dacă se vrea, prin continua coborâre, diminuare şi îndepărtare[de El], să existe termenul ultim, după care nu mai poate apărea nimic; acesta este Răul . Prin necesitate există un termen posterior Binelui; în consecinţă, există şi ultimul termen [al seriei].Acesta e Materia care nu mai posedă nimic din Bine. 
 Iată necesitatea Răului.
După logica lui Plotin, Unul nu gândeşte, find dincolo de gândire ;pentru el, Intelectul este Fiinţa, Esenţa,Forma, Viaţa. Unul ar trebui să aibă mai multă Fiinţă, Esenţă, etc. decât Intelectul. Cu toate astea, el este, în fapt, „dincolo de Fiinţă, Esenţă, Formă, Viaţă, etc.“. Pe de altă parte, Unul conţine mai multă unitate decât Intelectul, care seamănă cu el - Binele sau Unul-  , fără a fi Binele, find doar “ forma Binelui “
Plotin enunţă destul de des şi în diferite moduri teza că efectul are mai multe proprietăţi decât cauza. Una dintre formulările cele mai clare ale acesteia o întîlnim în: „Răspund că nu este necesar ca cineva să aibă lucrul pe care îl dă, ci trebuie în asemenea cazuri să-l considerăm pe dăruitor superior, iar pe cel dăruit – inferior dăruitorului. În acest fel este generarea în “cele-ce-sunt”. “ Apoi, explică: „Dacă, deci, există viaţă în acesta [Intelect], dăruitorul a dat, desigur, viaţa, dar el este mai frumos şi mai vrednic decât viaţa. Avea,aşadar, [Intelectul] viaţă şi nu avea nevoie de cineva variat care să i-o dea. Iar viaţa era o urmă a Aceluia, nu era însă [ viaţa]Aceluia“
Pentru a explica paradoxul provenienţei multiplicităţii din Unu, el spune:
În ce fel a dat Unul lucrurile pe care nu le are? Dar dacă le-ar fi avut, nu ar fi fost simplu. Însă, dacă nu le are, în ce fel provine multiplicitatea din el? [...] trebuie răspuns că ceea ce provine din Acela, nu va f identic cu Acela. Dar, dacă produsul nu e nici identic, nici mai bun decât el [...] trebuie să-i fe inferior. Dar cine este inferior Unului? Cel care nu e Unul; deci multiplul.
Prin urmare, dacă nu e necesar ca cel care dă să aibă ceea ce dă, e posibil să dea   ceea ce nu are. Aici „a da“ înseamnă „a cauza“, a „produce“.Unul (Binele) poate produce gândirea, viaţa, finţa, multiplicitatea, deşi el nu le are, ci e superior acestora. Altfel spus, cauza poate produce ceea ce ea nu este, pentru că, fiind superioară efectului, ea este şi mai simplă decât acesta.Or, în virtutea raţionamentului, e posibil ca Binele să producă în ultimă instanţă Răul şi, în acelaşi timp, el să nu fie rău, dacă, în calitate de cauză superioară, el poate da ceea ce nu are  şi nu este.
In virtutea  coerenţei sistemului lui Plotin se poate explica paradoxul Răului şi transcendenţa Unului –Binele. Aşadar, dacă Răul poate  fi creat de Bine, fără ca acesta de pe urmă să devină rău, va fi necesar să existe Răul. „Prin necesitate însă există un termen posterior Binelui; în consecinţă, există şi ultimul termen [al seriei]“. Acest termen e ultim , findcă el nu mai deţine nici u fel de asemănare
cu primul termen,  find alteritatea absolută şi lipsa absolută de unitate.
E imposibil să mai existe un alt termen după el, deoarece acesta, find încă şi mai departe de Unu, ar trebui să fe încă şi mai puţin unifcat decât termenul precedent, despre care însă s-a acceptat că e caracterizat prin lipsa absolută de unitate. Dacă există cu necesitate un termen posterior Binelui – altminteri nu ar exista decât Unul – trebuie să existe şi ultimul termen al seriei. Răul sau Materia sunt, aşadar, posibile, iar apoi, dat find că mai există şi altceva în afară de Unul, ele sunt şi necesare.
Din cele presentate, se pare ca Logica lui Plotin se sustine destul de mult.
Materia sau Răul formează „ultimul termen“ al procesiei începute cu Unul, ultimul  termen care e inevitabil să existe, odată ce există un prim succesor al Unului.