mercoledì 10 ottobre 2012

Paradoxul in credinta



Nu poţi să cârpeşti credinţa, să o împaci cu lumea, să o aduci la normal – cam acesta e tonul lui Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855). Ori e manie, ori nu e.
Cum defineşte gânditorul danez paradoxul credinţei? „Paradoxul credinţei este că individualul e mai presus de universal, că individualul (...) îşi determină raportul său cu universalul prin raportul său cu Absolutul, şi nu raportul său cu Absolutul prin raportul său cu universalul”. Să explicităm.
Credinţa nu poate deveni comunitară, ci se defineşte prin a fi un gest singular şi ininteligibil.
Cum Credinta transcende  universalul se poate intelege in cartea lui Kierkegaard, “Frica si cutremur(are)”. Paradoxlul credintei apare explicat cel mai bine aici;  Când credinţa devine lucru al lumii, ea încetează să mai fie credinţă.   Cazul lui Avraam, ce i se cere să-şi ucidă, să-şi sacrifice fiul, este bine explicat de autor. Or, etic, fiul trebuie iubit. Un astfel de gest se opune universalului. Universal e eticul – el e legea nu doar a celor mulţi, ci a tuturor. Eticul pretinde să fie legea tuturor. Şi cei ce îşi definesc raportul cu divinitatea (Absolutul) prin etic, sunt cei a căror relaţie cu Absolutul e mijlocită de universal (de etic). Însă cavalerul credinţei, cum îl numeşte Kierkegaard pe Avraam, o ia razna. Judecat din perspectiva eticului, gestul credinţei e un păcat. Intenţia lui Avraam de a-şi dovedi credinţa e o ispită. El vrea să încalce universalul, el e gata să păcătuiască. De aceea, cavalerul credinţei e dincolo de universal. El apare ca individual pur – mie şi numai mie mi se cere această dovadă a credinţei. Pentru asta e nevoie să renunţi la plăcerile acestei lumi, ştiind bine că adevărata fericire o obţii doar dacă trăieşti în credinţă. Se spune că pentru a dobândi credinţa trebuie să renunţi la ceva (în cazul nostru,Avraam e nevoit să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, altfel spus, să renunţe la viaţa pe care o avea până în acel moment când Dumnezeu i-a încercat credinţa). Dar în Biblie aflăm că,dimpotrivă, prin credinţă Avraam nu a renunţat la Isaac, Avraam l-a căpătat pe Isaac. Cu alte cuvinte, prin credinţă „nu numai că nu renunţ la nimic, ci din contră, dobândesc totul prin  credinţă…cine are credinţă şi cât un grăunte de muştar, poate muta munţii” “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă...”Matei 17:20  
In Ioan 3:16 proclamat versetul de AUR se spune:"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine CREDE în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. ".Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei. Ce dreptate a avut Søren Kierkegaard cand a scris:
 “umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta intelegandu-se simultan pe sine.” Asta in fapt este si natura noastra: sa ramanem mereu prinsi intr-o stransa imbratisare.
Propoziţia „crede şi nu cerceta”, i se atribuie de obicei lui Origen , şi evidenţiazã rolul preponderent al credinţei în actul de cunoaştere a lui Dumnezeu. Marele gânditor creştin pleacã de la convingerea cã e mai folositor sã ai credinţã decât sã te bizui pe presupoziţiile raţiunii, cãci dacã nu ai avea credinţã atunci când semeni grâu, ci faci calcule raţionale care ar putea sã-ţi arate cã nu vei avea o recoltã bunã, atunci ce-ţi mai rãmâne de fãcut ? Ori, Origen tocmai acest lucru vrea sã arate, cum cã nãdejdea şi credinţa într-un viitor fericit, într-o cãsãtorie reuşitã, într-o recoltã bunã, determinã pe om sã facã aceste lucruri, atunci cu atât mai mult suntem datori sã credem în Cel ce a fãcut lumea şi care are grijã de ea.

Nessun commento:

Posta un commento