“Izvoarele” Genezei

“Izvoarele” Genezei 

Dumnezeu reprezintă totalitatea multiplă concentrată în Unitate„Imaginarul multor povesti din Geneza este indubitabil sumerian si babilonian" - scriu Arme Baring si Jules Cashford. Adam si Eva ar putea dobândi nemurirea, dacă mănâncă din pomul potrivit ;sunt pedepsiti fiindcă au mâncat din pomul cunoasterii, dar sunt alungati din Eden din ratiuni preventive, pentru a nu mânca din pomul vietii si al nemuririi - care sugerează, cel putin ipotetic, logica transsubstantierii prin consumarea unei substante vegetale, ceea ce ne duce cu gândul la zeii resurectionari ai fertilitătii, la Epopeea lui Ghilgamesh si la Mesopotamia, dar nu la spatiul strict semitic.

Primul exemplu este dat de cele 7 zile ale Creatiei, care reproduc zilele calendarului lunar babilonian. Al doilea e chiar mai subtil  : în Geneza, Dumnezeu făureste mai întâi lumina (1:3), mai târziu vegetatia, sământă cu sământă si rod cu rod (1:11), apoi, în ziua a patra (1: 14-l9) el creează soarele si luna, pentru a separa ziua de noapte, asezând cele două astre „în întinderea cerului". Orice text de exegeză doctrinară ne poate lămuri că prima lumină, apărută înaintea sursei astronomice (soarele), este una spirituală, desi sub aspect antropologic lucrurile pot fi gândite si altfel: prin asocierea cu vegetatia, care apare înaintea soarelui si a lunii, lumina dintâi reprezintă energia daimonică a vegetatiei resurectionare, pe care o găsim în multe mitologii: e „lumina" care face ca planta să treacă peste proba grea a iernii, asigurând renasterea. în Geneză (1:12), pământul produce vegetatie înainte de aparitia soarelui: Dumnezeu constată lucrul acesta, si-l include în ordinea imuabilă a creatiei, constatând că „este bun".Anne Baring si Jules Cashford  atrag atentia asupra faptului că succesiunea reproduce ordinea din calendarul babilonian, unde Nergal, zeul păstoritului si al turmelor tutelează ziua a treia, în vreme ce Nabu, zeul astronomiei, stăpâneste ziua a patra.Geneza este o cosmogonie nesacrificială, foarte elaborată, fiindcă Dumnezeu creează lumea prin cuvânt, analogia făcându-se cu egipteanul Ptah. Inedită e si pozitia divinitătii în raport cu creatia sa: în alte cosmogonii divinitatea nu e separată de creatie, mai mult, în unele cazuri, ea apartine chiar unei generatii divine secunde (cazul lui Marduk, sau cazul lui Odhin, de la germani); dimpotrivă, în Vechiul Testament, ea se află în afara creatiei, fiind nesubstantial unită cu ea. Neîntelegeri putem avea si în cazul asentimentului divin de la sfârsitul fiecărei zile de creatie, când Dumnezeu se opreste, se reflectă multumit în cele făcute si constată că „este bine". Anne Baring si Jules Cashford au remarcat că sentinta reproduce un model juridic mesopotamian, unde fiecare mestesugar era obligat să parafeze declarativ calitatea de „lucru bun" a produselor pe care le trimitea la piată, viciile ascunse sau munca de mântuială atrăgând asupra sa consecinte legale grave. Sentinta înseamnă, de fapt, că fiecare lucru creat este într-o măsură potrivită pătruns de Duhul Sfânt; altfel spus: că a intrat în armonia generală, bună pentru totdeauna, a cosmosului. Un ultim aspect ce se cere a fi relevat tine de etapizarea Creatiei în sase zile de lucru si într-una de sărbătoare, detaliul fiind oarecum inedit pe ansamblul cosmogoniilor pe care le cunoastem, unde Creatia se zămisleste, în general, într-o atemporalitate originară plenară. Zămislind universul într-o succesiune de mai multe zile, Dumnezeul Genezei înscrie lucrurile pe care le creează în istorie, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că istoria este epifania de sine a lui Dumnezeu. Consecintele sunt importante pentru „fiinta creaturală" (ca să folosim o expresie a lui Merleau-Ponty), care este omul: el apare, din start, ca fiintă a istoriei, ca fiintă închisă în istorie, motiv pentru care iudaismul nu permite resacralizarea, întoarcerea spre timpul plenitudinar dintâi (Mo tempore), asa cum întâlnim la majoritatea riturilor arhaice, unde, în momentul în care comunitatea resimte un deficit de sacralitate, sau are parte de un eveniment menit să îi dezechilibreze bagajul de sacralitate, ea revine ritualic la timpul dintâi, pentru a se resacraliza.