venerdì 26 aprile 2013

Tripartitia suflet-minte-trup expusa prin mituri si simboluri in traditia celtica si germana




"My Druid is Christ, the son of God,
Christ, Son of Mary, the Great Abbot,
The Father, the Son and the Holy Ghost".

Pentru a intelege mai bine aceasta tripartitie, suflet-minte-trup, putem sa ne-o imaginam ca fiind reprezentata prin trei figuri de stil si anume: sufletul ca un vizitiu, mintea precum caii vizitiului si trupul - caruta condusa de acesti cai. Ca drumul sa fie cat mai drept in scopul iesirii din samsara,  sau cu alte cuvinte, ca menirea noastra sa se infaptuiasca, e nevoie sa existe acea stransa coraborare intre vizitiu, cai si caruta, iar acestea trei, in parte, sa fie inzestrate cu toate calitatile necesare care pot asigura un “bun mers al lucrurilor”. Gandirea pozitiva, orientata spre binele comun, un corp sanatos si in putere, si un suflet iubitor si cald creaza cadrul prielnic al implinirii destinului (dharma).
In traditia celtica, se vorbeste despre Orin, ca vizitiul Sfantului Patrick, cel care si-a dat viata in timpul misiunii sale de convertire a asa-numitilor pagani la crestinism in Irlanda. Ca atare, se subintelege ca in sufletul omului exista inradacinat spiritul  de sacrificiu, ce e manifestat ori de cate ori e nevoie pentru o cauza nobila. Numai purtati de acest val, sufletul se poate inalta asa precum s-a intamplat si cu Odhra (Orin, Oran), vizitiul,  care dupa ce a murit subit in urma insotirii Sf-ului Columba spre Iona (insula din Scotia prima crestinata), Sf Columba a vazut cum sufletul insotitorului sau urca spre Cer. El a fost printre cei 12 devotati care l-au insotit pe acest sfant spre insula Iona. 
Sf. Patrick este deseori înfăţişat ţinând în mână un trifoi, sau “insotit” de şerpi care fug de la el, simbol al iesirii din Timp-ul acestei exitente. Simbolul trifoiului ilustreaza doctrina Sfintei Treimi. Cele trei frunze care cresc dintr-o tulpină explica conceptul unui singur Dumnezeu în trei persoane. "Datorez totul lui Dumnezeu pentru că din mila Lui atâţia oameni s-au născut din nou întru El." spune Sf. Patrick. Sfântul Columba (Luminatorul Scotiei) este prăznuit în 9 iunie, iar împreună cu Sfântul Patrick al Irlandei (17 martie) şi cu Sfânta Brigid de Kildaire (1 februarie) este unul din cei trei sfinţi ocrotitori ai Irlandei.
Acum intelegem mai bine rostul divinatiei cailor la germani, expus de Tacit :
„Un obicei numai al acestui popor este să incerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin; se reproduce aici printr-un accesoriu de rit, ca albul este perceput ca superior tuturor celorlalte culori. Gandurile omului asadar e nevoie a fi curate de orice pacat pentru a deveni pure asemenea “maestrului alb” prezentat aici.


mercoledì 17 aprile 2013

sărbători si obiceiuri celtice


Dis Pater, asa cum am specificat  in articolul precedent, este Bile, a carui rădăcina bel, înseamnă „a muri". De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai, sărbătoare dominată de o simbolistică ritualică a transsubstantierii prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor fi fertile în anul „verde" care vine, si vor scăpa de boli.  în esen, e vorba de o sărbătoare resurectionară, de întâmpinare a vegetatiei, legată de forta de lustratie a focului: „toate sărbătorile din calendarul celtic erau în esensărbători ale focului, druizii fiind puternic legati de o magie a focului." nu poate fi uitat că Beltain marca sfârsitul semestrului nocturn la celti, unde calendarul era împărtit în două, o jumătate de an fiind dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, noptii, întunericului.
Prin traditie, exegeza celtică admite două sărbători calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca sărbătoare a primei recolte, si Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică a emergentei vegetatiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie calendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată începutul Noului An la celti. Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii", întinzându-le diferite curse, dar era si momentul în care oamenii puteau trece în lumea de dincolo, prin portile vremelnic deschise, întreprinderea fiind extrem de periculoasă si cu consecinte nefaste. Dincolo de toate aceste detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că începutul Anului Nou (Samain, 1 nov.) marchează la celti intrarea în întunericul solar, intrarea în noapte. Continuând logic ecuatia, ajungem la concluzia că sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain) indică nasterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului" de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada sintetică si anume că ceea ce avem în ritul initiatic celtic este progresia negru -foc - alb, corespunzătoare transmigratiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii credeau: „în primul rând, druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credine un foarte bun stimulent , deoarece înlătură teama de moarte." (De Bello Gallico) Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către Caesar: „întregul neam al gallilor este foarte superstitios. De aceea, cei atinsi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor si al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca vointa zeilor decât dacă oferă o viaomenească în schimbul altei vieti omenesti. Si pentru binele obstesc obisnuiesc asemenea sacrificii. Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă foc si oamenii mor învăluiti în flăcări."
Admiratia lui Tacit pentru femeile germane e binecunoscută. „... femeile germane  trăiesc îngrădite-n curătia lor, nestricate de momelile petrecerilor si de atârile ospetelor. Să-si trimită-ntaină scrisori de dragoste, nu stiu  nici bărbatii, nici femeile." Ca o consecin, femeile de aici nu prea calcă pe de lături, si atunci când îndrăznesc s-o facă, se compromit comunitar pentru totdeauna: „La un popor asa mare, preacurviile sunt foarte putine si pedeapsa lor, lăsată-n seama bărbatului, se dă pe loc: cu părul tăiat si-n pielea goală bărbatul o alungă pe femeie din casă, sub ochii rudelor, si-o poartă-n bătăi prin tot satul. Căci femeia desfrânată n-are nici o iertare; ea nu-si poate găsi bărbat nici cu frumusetea, nici cu tineretea, nici cu averea. Acolo nimeni nu ia în glumă păcatele si a strica pe altul ori a se lăsa stricat nu se cheamă a se da după lume."adauga: fetele se căsătoresc târziu, dar temeinic, căsătoria e sacrosantă, bărbatii sunt strict monogami, iar sotiile îsi urmează bărbatii peste tot, chiar si în războaie, socotind că e dedatoria lor să împărtăsească cu ei atât  bucuriile clipelor mărunte ale vietii, cât si drama sau teama celor cu adevărat importante. Motivele nu sunt doar sociale, ci sacrale: „Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt si profetic si nici nu le dispretuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile."
Inmormântarea este interpretată ca o regresie în Marea ZeiMamă, de unde începe si fericirea „albă" de după moarte, celebrată prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celtilor presupune - povesteste Brekilien -„consumarea" integrală a trupului de după moarte, prin putrezire: initial, cadavrul este închis într-un dolmen, unde este tinut sapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite" prin pisare, moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el. în acest ritual de regresie thanatică, o semnificatie aparte are numele marii zeite, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care permite o regresie inversă nasterii: ea va da, în timp, zeita Gwen („cea albă"), cu trei sâni, pentru a-si alăpta copiii, cei trei „corbi albi".De simbolistica specială, initiatică a „corbului alb" se leagă – remarcă si druidicul Jean Markale - numele marelui zeu Lug, asociat luminii albe si corbului alb. Yann Brekilien explică si logica teogonică prin care „corbul negru" se transformă aici în „corb alb", deoarece corbul era, la celti, pasărea consacrată zeului luminii Lug. Bunicul dinspre mamă al lui Lug fusese Balor, „corbul" (zeul) negru al adâncurilor din tinutul Fomoîre, pe care „oamenii zeitei Dana" (Tuatha De Dannan) au trebuit să îl înfrunte, trecându-l printr-un pârjol de foc. Balor va da Balaurul din credintele noastre (pe o linie genetică de provenien celtică). Toată logica initiatică a transformării „corbului negru" în „corb alb" prin intermediul trecerii prin foc îsi găseste explicatia în eschatologia celtică, moartea fiind asociată unui tărâm insular paradisiac, sustras suferintei si mortii (Sidh), unde oamenii erau asteptati după ce-si vor fi consumat „lantul" de pământ al întrupării. Sidh e format din Tir na n-Og (Tărâmul tineretii vesnice), Mag Melă (Câmpia plăcerii) si Tir na m-Ban (Tărâmul femeilor frumoase). Se întelege de la sine de ce râdeau descătusat celtii, atunci când erau urcati în manechinele de lemn, pentru a fi încredintati focului.

martedì 2 aprile 2013

DIVINATIA CAILOR



Tacit vorbeste de divinatia cailor pe care o practică germanii: „Un obicei numai al acestui popor este să cerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin. albul apare astfel superior valorificat tuturor celorlalte culori. Tacit vorbeste despre obiceiul germanilor de a tine sfat în pădure, pentru a decide soarta lor viitoare. 
Calendarul lor comunitar este selenar: „Ei s-adună laolaltă (afară numai de nu se întâmplă ceva neprevăzut si fără veste) în zile hotărâte, ori când e lună nouă, ori când e lună plină, căci atunci cred ei că este începutul cel mai cu noroc pentru orice treabă." Cu acest prilej, Tacit precizează, că germanii numără timpul nu după succesiunea zilelor, ci după cel al noptilor, când Soarele se află ascuns în bezna cea neagră: „... ei nu socotesc, ca noi, numărul zilelor, ci pe-al noptilor, asa pun soroacele, asa cad la învoială; parcă noaptea ar trage ziua după sine." Ciudătenia calendarului nocturn o remarcase deja Caesar, în De Bello Gallico, legând-o de un obicei druidic si de prezenta unui zeu cosmocrator, care nu este al zilei, ci al noptii: „Toti galii afirmă că se trag din Dis Pater, si spun că stiu aceasta de la druizi. De aceea determină durata nu după numărul zilelor, ci după cel al noptilor. Calculează zilele de nastere si începutul lunilor si al anilor în asa fel, încât noaptea precedă zilei." Pentru Charles Squire, Dis Pater trebuie să fi fost Bile, sotul psihopomp al marii zeite plăsmuitoare Danu, din care se naste generatia zeilor Tuatha De Dannan. Etimologic, numele lui Bile vine din silaba bel, „însemnând a muri", notează acelasi Squire. Dacă asociem acestei rădăcini ceea ce spune în realitate Caesar, si anume că galii „se trag din Dis Pater", atunci ajungem la singura concluzie posibilă, si anume că galii împărtăseau convingerea că ei „se trag" sau se nasc din moarte, din întuneric, ceea ce explică, probabil, si obiceiul lor de a număra trecerea timpului după numărul noptilor, nu al zilelor. Făcând analogie cu toate riturile similare de purificare pe care le cunoastem (orfismul, în primul rând), putem încheia ecuatia spunând că, în obiceiurile germanilor, ei trebuie să moară mai întâi, pentru a se naste, tot asa cum si stejarul din traditia druidică „moare" în momentul aparitiei iernii, pentru a da nastere excrescentei pure a vâscului.