Existenta umana vazuta prin ochii unui tanar emigrant, iubitor declarat al operei lui Mircea Eliade

Livia Claudia Bazu, născută în 1978 la Bucureşti, a emigrat în Italia în 1990, împreună cu familia, trăind întâi în Toscana şi stabilindu-se apoi la Roma. Aici a urmat Facultatea de Litere, licenţiindu-se în literatură comparată în 2003, iar în 2007 şi-a încheiat doctoratul în lingvistică la Siena, cu teza : “Significare altrove. Contaminazione e creatività linguistica nelle realtà interculturali italiane”.  E pesedintele unei Asociatii interculturale: “Roma Porto Franco”

 Cu poezia “Autobiografia”, mai jos prezentata, s-a clasificat a cincea la concursul literal Eks&Tra; citind-o, veti remarca, cu usurinta, influenta pe care a avut-o asupra ei opera lui M. Eliade.

 Admiratoare declarata a autorului Istoriei religiilor, ea se centreaza, prin intermediul acestei “autobiografii”, drept model al personajului ce are ca misiune parcurgerea “drumului spre centru”; acest drum al gasirii propriei esente este precedat de un altul, temporal, al iluziei,  ce apare descris in prima parte a lucrarii  prin perceptia separarii, a marginalizarii si manifestul judecatii

“Nessuno mi accolse, nessuno mi disse

che c’era un sottile veleno

nelle tossiche fluorescenze che respirai.”

Omul in conditia sa actuala este un rezultat al faptelor sale dintr-o viata anterioara. Acest lucru este valabil in cazul intregii existente. Brahman cel nelimitat si unul apare ca suflet individual, limitat si multiplu, in virtutea principiului creator iluzoriu, maya, care rezulta in individualizare (ahamkara). La baza acestei individualizari se afla determinarea mo­rala, care este un adevarat complex de cunostinte (vidya), fapte (karma) si trairi (prajna).

Calator insetat, dorind a-si depasi conditia de muritor, realizeaza ca Iubirea ( “seppi di nuovo essere/ un amore ancora non dato”), ramane singura care o poate descatusa de suferinta ; astfel, lasandu-se condusa de Ea,  ajunge in rolul de observator al samarei, ba mai mult de atata devine calitativ “unul fin” ce invata pas cu pas sa citeasca ceea ce dharma lasa pentru noi ca impuls al depasirii pragului “iesirii din taramul iluziei”, al falsei realitati.  :

“Allora cominciai a leggere le tracce,

le impronte invisibili che tra le troppe icone del mondo

ognuno lascia mentre insegue

la sua schiavitù o la sua libertà.”

Astfel, incepe sa priveasca existenta umana drept rezultatul unor alegeri pe care fiecare dintre noi le face de-a lungul vietii, iar efectul acestora asupra noastra capata forma unui imbold al devenirii , al cresterii personale,  invatatura fiind mereu indreptata spre a refuza Raul, in ideea de a nu mai persista in aceleasi greseli, focalizandu-ti atentia, gandul,  rostirea, fapta spre binele comun;  dealtfel, reactionand in sens opus,  sentimentul eternei reintoareceri catre  acea situatie de viata ce tot imbraca o alta forma, se pliaza perfect pe simtamantul blestemului incremenirii printre spitele rotii;

“e oggi che ho imparato a morire e resuscitare più volte”…. eliberarea se face in spirala spre punctul propriei substante, iar constientizarea luptei  cu sine, realizarea faptului a  ceea ce nu esti, rezida in binecuvantarea diversitatii

“Fu allora che incontrai i ribelli,

mi tuffai nel mare benedetto della diversità,

e ingaggiai la mia battaglia contro l’impero dei mille morti”

De notat este si ce spune Eliade in Tratatul sau despre istoria religiilor, cu referinta la Dumnezeu: “Am lasat curcubeul printre nori, pentru a servi drept insemn al legaturii dintre Mine si pamant”

De aici incepe a doua etapa a parcursului initiatic, cel atemporal, al iesirii din Moarte si al desarvirii depline intru Eternitate , invatand Sa Fie , asemeni Copacului Vietii, planta ce cunoaste arta de a muri ; Omul Nou se naste prin Iubirea Cuvantului :

“adesso che amo in una lingua che non imparai da mia madre,

io imparo piano piano a essere pianta”

Sufletul individual (jiva atman) este unul si acelasi cu Brahman, supremul suflet si poseda nemurirea, omniprezenta etc., la fel ca Brahman. Aceste atribute divine sunt, insa, ascunse, asa cum focul sta ascuns in lemne, si se vor face simtite doar atunci cand omul ajunge la suprema eliberare din ignoranta fiintiala (avidya) si din lantul intruparilor.Prin recunoasterea impletirii radacinilor, a intoarcerii la origini, prin amintirea si invatarea totodata a unei limbi ce nu are nimic de a face cu lumea perena , “adesso che amo in una lingua che non imparai da mia madre;”, ea se recunoaste pe Sine.

Lumea empirica este o emanatie a lui Brahman intr-o succesiune infinita de acte producatoare si reabsorbtii. Aceasta producere eterna si ciclica este o necesitate morala si nu are loc ca act de glorificare a lui Dumnezeu. Lumea nu este decat o iluzie (maya), un miraj sau un vis necesar totusi devenirii noastre. Adevarata esenta a lumii poate fi cunoscuta prin intros­pectie, in contextul careia sufletul devine constient de realitatea infinita, atempo­rala, aspatiala si fara de schimbare a lui Brahman.

“le mie radici sono impronte

che ho lasciato, che furono lasciate in me,

e percorrono i nostri mondi.”

Povestea reintoarcerii, e de notat, spune autoarea,  nu poate fi expusa in cuvinte:

“ Ma questa è un’altra storia, amore mio”

ele avand limita lor in a reda exact puterea trairii; acel simtamant , ce tine de o intimitate greu de descris, ramane greu de penetrat de un profan ce nu a gustat inca din Pomul Vietii.

Autobiografia

Gridai e piansi sbattendo la porta

dietro cui imparai a essere straniera

per l’ultima volta, e via.

Una stazione affollata,

orari e biglietti, turisti, negozi e luci al neon.

Nessuno mi accolse, nessuno mi disse

che c’era un sottile veleno

nelle tossiche fluorescenze che respirai.

corpi modellati e sorrisi truccati

camminavano in sgargianti sudari

in perfetta finzione di umanità.

Un nodo in gola, una nausea rancida

serrarono in un blocco di cemento

Speranza e Paura.

Giorni e mesi affogarono e poi

in orari e biglietti, indirizzi, annunci,

conti e formulari,

che occuparono il mio nome e il mio corpo.

Una prigione di parole che non

significavano mai me

e tutto era uno scadente surrogato di tutto,

ma seppi dare dei nomi almeno

a ciò che non ero.

E così, lentamente, colori e sapori rivennero a me,

mi riconobbero uno per uno:

seppi di nuovo sorprendermi e ridere,

capire di nuovo le delicate avances

dei raggi di sole sulla mia pelle,

seppi di nuovo essere

un amore ancora non dato.

Allora cominciai a leggere le tracce,

le impronte invisibili che tra le troppe icone del mondo

ognuno lascia mentre insegue

la sua schiavitù o la sua libertà.

Fu allora che incontrai i ribelli,

mi tuffai nel mare benedetto della diversità,

e ingaggiai la mia battaglia contro l’impero dei mille morti

che soggioga il mondo in perfetta finzione di umanità…

Ma questa è un’altra storia, amore mio,

e oggi che ho imparato a morire e resuscitare più volte un po’

volevo solo dirti che adesso

che amo in una lingua che non imparai da mia madre,

io imparo piano piano a essere pianta,

stupendo, generoso modo di essere, che accoglie ogni giorno un nuovo sole

sorto al posto di quello di ieri,

e porgere frutti maturati senza violenza

per guadagnarmi così un minuscolo pezzo d’eternità,

io imparo a essere pianta,

e le mie radici sono impronte

che ho lasciato, che furono lasciate in me,

e percorrono i nostri mondi.

Livia Claudia Bazu (Romania)